Ervant Nicogosian 2017 by Radu Serban

ERVANT NICOGOSIAN

POVESTEA DIN VIS

picturÄ&#x192; povestea din vis ERVANT NICOGOSIAN paul gherasim, bedros horasangian, gilda mologhianu, oliv mircea, mihai sĂ˘rbulescu, marian dobre, iolanda malamen, veronica marinescu, alina skultety

UNIUNEA ARTIŞTILOR PLASTICI / BISTRIŢA

Bistriţa, 2017

ISBN: 978-606-8897-05-9

ERVANT NICOGOSIAN

POVESTEA DIN VIS 3

din ciclul GULAG 120x100 cm, u/p, 2008-2014

1941, 20 iunie 80x80 cm, u/p

CATRINŢĂ 64x75 cm, u/p 6

ERVANT NICOGOSIAN / POVESTEA DIN VIS

Paul Gherasim

Eu vorbesc prin tăcere mai mult. Mă gîndesc acum, în acest moment, cînd printre noi nu mai este pictorul Ervant, că prietenul meu, prin fereastra atelierului său, înainte de a-și pierde vederea, din afară vedea doar ruina. Erau ruinele palatului domnitorului, martirului Constantin Brâncoveanu, căruia Ervant i-a transpus chipul într-un imens mozaic pe dușumeaua atelierului. Timp cînd nu a mai pictat, ci a lucrat împreună cu studenții la portretul domnitorului. Acest mare mozaic se aﬂă la mănăstirea Sâmbăta, ctitoria lui Constantin Brâncoveanu. … Cînd Ervant privea prin fereastră în centrul vechi al orașului, unde am avut atelierele împreună, el de acolo, de foarte aproape, vedea cum aceste ruine cuprindeau un mic paraclis al lui Brâncoveanu. Prin ziduri se deschideau arcade, iar arcadele acestea i-au purtat vederea pînă departe. Mereu își amintea de locurile unui neam străvechi. Și încerca să vadă și ceea ce el nu cunoscuse decît printr-un catalog primit prin bunăvoința unui armean. Să vadă acele biserici ale armenilor. Locul din jurul muntelui Ararat unde se găseau, sau se găsesc și astăzi urmele corabiei lui Noe, oprită pe acest munte, corabie din care au coborît semințiile în urma potopului care a curățat pămîntul. Într-un fel tainic, minunat, Ervant se regăsea în rîndurile acestui popor care a suferit și a cărui suferință a continuat și prin el, prin Ervant, în condiții de nedescris. Numai el însuși putea să amintească despre urmele suferinței îndurate împreună cu familia lui, la marginea lumii. Aici, în expunere, se găsește un tren desenat asemenea unui copil, tren care l-a dus în acele locuri de unde apoi a ajuns aici, în țara de adopție. Vă mulțumesc.

Bedros Horasangian

UN ARTIST AL NELINIŞTII Kafka are o mică bijuterie de geniu. Un artist la foamei. Ervant Nicogosian, aşa cum l-am perceput eu cu o profundă afecţiune şi prietenie de maturitate, a fost un artist al neliniştii. Mereu nemulţumit de arta sa, de lumea din jur, de fantasmele dramele istoriei, pe care le-a suportat pe propria-i piele de deportat sovietic. Născut într-o lume multiculturală, crescut şi supravieţuind apoi într-un exil al nedreptăţii - ce răspuns să dai abuzurilor fără noimă și suferinţelor fără justificări - Piretenul meu Ervant și-a păstrat mereu și în timp această revoltă lăuntrică, refuz al locuirlor comune, al banalității. Vieţii ca și artei sale. Prietenia lui cu Paul Gherasim, exemplară în spațiul culturii românești, i-a fost de folos. L-a făcut pe Ervant să creadă în arta lui și în destinul lui de artist. De mare artist. Al culorilor răzvrătite, al formelor aflate într-o fluiditate agresivă, a compoziițiilor explozive. Artistul a văzut pe zi ce trece mai puțin. Marele artist din el nu a cedat. Și în ultimii ani a uitmit pe toată lumea cu minunile, extrem de coerente și explozive în construcția lor cu ochiul minții, entuziasmîndu-i pe colegii de breaslă care, să nu uităm, l-au apreicat în grad înalt, chair dacă artistul nu a fost un răsfăţat al marelui public - prin tot ce a produs. A pictat. O expoziție a lui

ERVANT NICOGOSIAN / POVESTEA DIN VIS

Ervant Nicogosian la MoMA la NYC ar ﬁ rupt gura tîrgului internaţional prin forţa de expresie şi rigoarea cu care și-a compus lucrările acest neliniştit pictor. Artist. Mai apropiat de expresionismul american decît de cel european, Ervant Nicogosian rămîne să ﬁe descoperit nu doar de publicul românesc, ci şi de cel european. Nu la Erevan trebuie să ajungă lucrările lui Ervant, ci la Londra sau Paris. Aveţi șansa acum, la Bistriţa, să descoperiţi marea artă a unui mare artist. Un pictor pur sînge care a lăsat în urma lui dîre de sînge. De Rusalii un gînd de bine şi o îmbrăţişare în eternitate de la Bedros Horasangian. 4 iunie 2017, Bucureşti, pe fugă

Gilda Mologhianu

M-a întrebat dl Oliv ce titlu sa dăm expoziţiei. M-am gândit la Povestea din vis pentru că tata a visat mult, aproape toată viaţa, cel mai mult în ultima perioadă, a orbirii, îi plăcea să doarmă pentru că visa că vede. Tata a trăit o viaţă interesantă, cum spunea el. S-a născut în comunism, a avut o copilărie trăită intens în plină anarhie stalinistă şi o adolescenţă petrecută în detenţie, în cinci lagare din Kazahstan, apoi după repatriere, tineretea într-o Românie ocupată de bolşevici şi maturitatea în ceauşism. S-a bucurat enorm în dec 1989 când a sperat că va fi cu adevărat liber, după o viaţă în care a căutat eliberarea prin arta lui. A visat mereu. Iniţial, în gulag că vă fi liber, apoi după ce a venit cu familia în ţară. Au existat mai multe cicluri în arta lui: iniţial "al ferestrelor" prin anii 70-80 în care apare obsesiv ideea de eliberare dintr-un spaţiu îngrădit, apoi ciclul zidurilor de cetate, de data asta inspirate din peisajul pe care îl vedea zilnic de la fereastra atelierului sau care dădea către "Curtea Veche", prima curte domnească din Bucureşti care l-a vrăjit pur şi simplu. Gama cromatică pe care o folosea compusă din opt culori, teroase, culorile stepei siberiene unde a petrecut 7,5 ani dar şi culorile ţării de unde proveneau strămosii lui: Armenia. Acest ciclu de altfel, a început după o călătorie în această ţară şi l-a pasionat până după revoluţie. Între timp a lucrat mult şi greu la două lucrări monumentale, una reprezentând un mozaic ce poate fi admirat pe clădirea Arhivelor Statului din Râmnicu Vâlcea, lucrare premiată în 1987, înfăţişând Lupta de la Posada, cealaltă constând în trei panouri votive înfăţişând pe Constantin Brâncoveanu, mitropolitul Bălan şi pe Antonie Plamadeală, la mănăstirea Sâmbăta de Sus. A urmat o perioadă în care a lucrat mai puţin din cauza apariţiei unor afecţiuni: arterita şi glaucomul care l-au infirmizat destul de mult. Apoi, pasiunea a învins şi a reînceput să lucreze cu ajutorul unui tânăr pictor, Marian Dobre, pe care l-a găzduit în atelierul lui. Vederea i-a slăbit din ce în ce până în ultimii ani, când n-a mai văzut deloc. Totuşi a pictat cu năduf până cu o zi înainte de a muri, întrun mic atelier improvizat acasă. Bineînţeles ajutat. A pictat povestea din vis cu ochii minţii confirmând ideea lui Leonardo cum că "la pittura e una cosa mentale ".

ERVANT NICOGOSIAN / POVESTEA DIN VIS

Oliv Mircea

din ciclul GULAG 80x80 cm, u/p, 2008-2014

PROPRIUL ȘI FIGURAREA REAL-IREALULUI (ADOR SĂ DORM PENTRU CĂ VISEZ CĂ VĂD) Cînd vorbim despre pictura lui Ervant Nicogosian trebuie să avem în vedere dualitatea originară a concepției metafizice despre capacitatea de semnificare a imaginii care se manifestă prin opoziția dintre propriu și impropriu. A-i înțelege și a-i stăpîni lui Ervant Nicogosian pictura, înseamnă a avea o deplină comprehensiune a sensului figurat, în care forma simbolico-emblematică, ocupă rolul central într-o epocă a sensului propriu, dar în care nu se elimină dublul. Figurarea, dincolo de orice tendință alegorică, se bazează pe reprezentările care au la bază analogii și asemănări. Adecvarea sau neadecvarea față de un obiect mistic, dar și față de un subiect mistic, îi deschid pictorului două căi – una către contemplarea lumii inteligibile și alta către o mișcare de revoltă anagogică plină de iubire. Epoca în care a trăit și a creat Ervant Nicogosian este dominată de tema incongruenței în așa măsură, încît întregul secol pe care l-a traversat, secolul modernității timpurii și al modernității artistice mature ar putea fi numit, folosindu-ne de cuvintele lui Herder, un secol emblematic. Într-adevăr, încercarea de a-și găsi o emblemă care să îl definească și să-l identifice pe fiecare creator este elementul central care reprezintă țelul cunoașterii celei mai aprofundate și, totodată, neliniștea cea mai intimă. Metafora, într-o primă instanță creatoare, ca paradigmă a semnificării prin intermediul termenilor figurați, în substanța căreia intră atît emblema cît și deviza (în ciclul Ferestrelor, al Zidurilor, Metopelor și al Pădurilor). În emblemele metaforice pictorul acoperă cu o picta poesis aspectele tragice ale unei vieți profane pline de făpturi și mîngîieri. Lanțul care leagă fiecare obiect pictat cu aparența sa, fiecare făptură de firea sa, fiecare cuvînt de semnificatorul său ne arată că lumea lui Nicogosian este adevărată în măsura în care semnifică și stă chezășie pentru o viziune care scoate la iveala tragicul și adevărul unui secol care alcătuiește din tainele sale devize eroice și simboluri misterioase. Deceniul de viață din finalul vieţii tragice a lui Ervant Nicogosian îl obligă pe pictorul care și-a perdut vederea să picteze pînă în ultima zi a vieții sale în atelier, să folosească o metodă a Ocheanului aristotelic prin care artistul nevăzător le povestește cu penelul în mînă oamenilor și îngerilor, aventurile unei vieți eroice în Gulagul sovietic, marcînd conceptele sale preaînalte cu diferite aventuri de viață eroică punctată de simboluri figurative. Cerul, zidurile, pămîntul, piatra sunt un scut mare și purpuriu pe care firea cea dibace și stăruitoare în a rosti adevărul desenează și colorează ceea ce gîndește și trăiește alcătuindu-și propria deviză eroică și hieratizînd o efigie caligrafiată cu simboluri misterioase. Ervant Nicogosian trăiește într-un timp în care deșertul crește. Un număr important de ani care trebuie puși în lumină, pictorul și i-a petrecut în inima uneia dintre cele mai mari tragedii europene. Gulagul, un dezastru umanitar, cu ale sale vremuri întunecate, de depresie morală, care i-au îngăduit să-și gîndească timpul. Pentru pictor a-și gîndi timpul înseamnă a gîndi împotriva timpului său care este un timp scăpat din frîiele eticii, un timp al extremelor, o epocă nu numai a extremelor

ERVANT NICOGOSIAN / POVESTEA DIN VIS

din ciclul GULAG 120x100 cm, u/p, 2008-2014 din ciclul GULAG 120x100 cm, u/p, 2008-2014

din ciclul GULAG 51x64 cm, u/p, 2008-2014

politice, a regimurilor totalitare și a dictaturilor clasei proletare. Ca armean și ca român Nicogosian s-a aflat printre victime. Omul și creatorul este redus la necesitățile unui joc de putere care nu mai este limitat de nicio tradiție transcendentă . În mijlocul unui moralism de bazar, înarmat cu toate trăitele experiențe ale nihilismului experimentat la toate nivelele vieții, în care viața trebuie să urmeze un imperativ categoric colectiv, creatorul exersează prin arta sa o neîncetată căutare a libertății care pune frîu acelui nihilist totul e posibil. Totalitarismul nu-și găsește un precedent înainte de modernitate. El izvorăște dintr-o bizară și stranie teologizare a politicului ca nouă religie politică. E o nemăsură totalitară în care e strecurat gîndul viclean al utopiei cu ale sale orizonturi supra-istorice pe care numele ei îl evocă. Utopia pe care a trăit-o o lume întreagă se raportează mai degrabă la ireal decît la real, mai degrabă la posibil decît la actual, așa încît nădejdile ori temerile pe care ea le stîrnește nu pot niciodată să satisfacă nici imperativele acțiunii imediate și nici posibila integrare la condițiile istorice care sunt date de fapt. Imaginația utopică poate trece drept semn al unei nerăbdări și al unei procesări artistice a realului, dar, în fapt, ea rămîne un apel către dincolo. Visînd ceea ce nu este, ori cel puțin pitindu-se îndărătul unor aparențe, imaginația rămîne oricînd inocentă în ceea ce privește efectele sau defectele vieții. Imaginația utopică nu recunoaște istoria pe care pictorul a fost silit să o trăiască ca legitimă, dar se teme ca stropii acțiunii și ai vieții trăite să nu mînjească imaculata pagină a visului. O lume care s-ar fi dorit mesianică prinsă în capcana violenței și a tiraniei este reclasată și calificată ca semn al rătăcirii care este aducătoare de regretabile consecințe ale unei crime eshatologice care este considerată ca accident care, oricum, anesteziază un somnambulism hipnotic. Opera picturală a lui Ervant Nicogosian încearcă să salveze speranța și să reînsuflețească căutarea unui paradis ale cărui porți se mută din ce în ce mai departe. Structurile utopice se acumulează încetul cu încetul (ele conțin inedite reziduuri ale memoriei experiențelor trăite, dar și copii fidele ale propriilor sale visuri) asemenea unor straturi geologice și sfîrșesc prin a-i transforma peisajul vieții pictorului. La scara unui timp transindividual fiecare dintre privitorii picturilor lui Nicogosian se recunosc în tabloul care scoate la iveală lenta absorbție a formelor sale tradiționale și care se scaldă în modelul lui utopicexistențial. Pentru pictor, utopia lui nihilistă, nu îl prezintă ca pe un nefericit marginal, ci lui îi slujește ca instrument pentru organizarea difuză a propriului lui imaginar și iată, în final a propriei lui iconosfere artistice. Nicogosian și-a ferecat, odată cu trecerea anilor, devenirea în propriul lui model imaginar, invariant și sacralizat, un model al nostalgiei paradisiace. Orice nostalgie este o depășire a prezentului. Aici artistul se simte dezinvestit de spațiu și de timp și aceasta îi permite să trăiască și să imagineze un minimum de înrudire cu locul și cu timpul trăit. Ervant Nicogosian e un artist care trăiește prin imagini. Atunci cînd ochii i s-au înecat în ei înșiși, cînd s-a simțit străin în lumină, ca și cînd lumea s-ar fi cutremurat, în el s-a născut demnitatea zeilor părăsiți. În el si-a găsit locul și s-a cuibărit vertijul care naște efervescența delicată și sălbatică care consemnează destrămarea timpului și

ERVANT NICOGOSIAN / POVESTEA DIN VIS

PĂDURE (vezi şi coperta 4) 70x70 cm, u/p

FEREASTRĂ III 70x70 cm, u/p

FEREASTRĂ I 65x80 cm, u/p

revelația golului. Pictura este și rămîne pentru el suspinul de fericire care se află mai presus de toate problemele, cînd frumusețea te poate ilumina și cînd Dumnezeu și Îngerii ar putea fi, chiar și ei, orbi. E, cu suguranță, momentul în care și-a găsit rostul grăuntele de clarviziune care există în fiecare dintre noi, și care i-a suscitat toate rezervele de atenție din adîncul lui, făcind posibilă acea atenție existențială care stă ascunsă în străfunduri și care îi permite Ființei să braveze ca într-un joc stelar. Acesta este momentul în care pictura devine o terapeutică folosită împotriva unei boli de care nu vrea să-și mai aducă aminte și care mușcă cu nerușinare din viața lui. Acum timpul se destramă și artistul are pe deplin revelația golului. Melancolia vechilor si arhetipalelor simboluri îl cuprinde permițîndu-i să se roage intempestiv, dar și murmurat, să se roage zeilor păgîni, dar și lui însuși pentru a i se acorda răstimpul mărturisirii. Imaginea pe care o produce în această perioadă a creației lui, nu este și nu putea fi antropomorfă. În compunerea acestui discurs plastic al Poveștii din Vis și în elaborarea unui comentariu hermeneutic care să întărească efortul artistic, marturisirea pictorului este, pentru noi, fundamentală. Iată ce spune autorul în sprijinul trudei lui: „A fost visul meu. Este salvarea mea. Refugiul în artă este un lucru extraordinar. Uiți de toate necazurile. Pentru mine pictura, mai ales în ultima perioadă, a fost totul”. Cu toate acestea, dovadă de solemn și mistuitor curaj, pictorul practică arheologia propriilor lui spaime. Pentru el viața e cu putință de suportat doar prin asumarea și datorită limitelor pe care i le impune imaginația, memoria și visul. El evoluează pe baza profunzimilor sale și este, prin urmare, un mistic care se refuză sieși. E conștient că pămîntul e populat cu stări de grație ratate și cu mistere la care el nu mai are acces prin simțul văzului și îi sunt accesibile, sinestezic, prin celelalte misterioase potențialități ale sufletului. În contextul acesta pictorul Ervant Nicogosian nu se inventează decît pe sine. De la o vreme el trăieste și pictează doar pentru a se dezvăța de extaz. Pentru el universul va deveni o geometrie epileptică care îi permite materiei să se înalțe brusc la un cutremurător lirism al negației. Intenția emblematică – în cazul ciclului de lucrări intitulat Gulag cît si intenția metaforică a Metopelor, Pădurilor, Zidurilor și Ferestrelor – în care orice formă este disociată de semnificatul său devine scriitura tainică a inconștientului care se originează în memoria creatoare. Opera picturală a artistului este expresia unei itineranțe în care mecanismul refuzului este unul dinamic care se situează dincolo de mecanismul rațiunii și care izbutește , mulțumită unui simbol să-și însușească un conținut inconștient fără să-l aducă în conștiință. Pictorul Ervant Nicogosian pare a fi Oedip, față în față cu Sfinxul și căruia schema oedipică a propriului și figuratului îi este adecvată pentru a surprinde esența metaforei care ascunde atît o emblemă a spațiului cu totul negativ cît și privirea asupra labirintului în care este atras atît sufletul cît și scrierea mărturisitoare a viziunilor tîrzii ale pictorului. Metafora pe de o parte și realitatea schemei propriu – figurat acoperă întreaga realitate iconică a viziunii întregii opere plastice a autorului. Un rol de hotar între cele două etape ale imaginarului lui Ervant Nicogosian îl reprezintă

ERVANT NICOGOSIAN / POVESTEA DIN VIS

CURTEA VECHE 50x61 cm, u/p

scrisul/caligrafierea care se instaurează suveran în tablou – asta se întîmplă la sfatul prietenului lui, Paul Gherasim – pentru a-i da, așa cum o face în întreg răsăritul creștin, imaginea pentru a-și dobîndi statutul de icoană a vieții de martir aici pe pămînt. În felul acesta pictorul Ervant Nicogosian surprinde structura topologică a stării de excepție, o stare în care ești în afară și în același timp îi aparții pentru că suveranul care decide asupra excepției, este, de fapt, o stare care ar putea fi definită în același timp prin oximoronul extaz-apartenență. Prin urmare, starea de excepție care acoperă în principiu și este tematizată în întreaga operă plastică a autorului reprezintă includerea și captura unui spațiu concentraționar care nu are nici exterior, nici interior (acela care corespunde normei anulate și suspendate) și care marchează un prag în care existența și supraexistența se indetermină în așa fel încît o violență simbolică plină de logos pretinde că realizează o comuniune/comuniere cu privitorul fără să se ferească de referințele reale ale vieții trăite .Raportul picturii cu realitatea etică, cu instanța morală, ne conduce înăuntrul neliniștilor elementare pe care le datorăm impulsurilor etice. Situațiile limită extreme, stabilitățile, atracțiile estetice răspund chemărilor sufletești celor mai pure: etos și eidos. Pozițiile sufletești extreme, transformate într-o fecundă agitație și ridică la rangul de autoritate emoționalitatea care primește chip de substanță intrinsecă a existenței. Posibilitatea de a prelucra visual sensibilitatea data la iveală prin scormonirea timpului trait constă în propria ei stilizare. Pare că acest mod de a se exprima al pictorului consemnează sfîrșitul expresionismului, vorbind cu un glas stins despre vidul conștiinței zădărniciei care se deschide în fața lumii de astăzi. Povestea din Vis – expoziția de acum a lui Ervant Nicogosian, face etalarea unei poetici, în care pictorul nostru ca și scriitorul Varlam Șalamov în ale sale Povestiri din Kolîma, susțin că argumentul suprem pentru creativitatea autentică este: propriul sînge , propria soartă – iată cerința artei de astăzi! Acest memento nu se deosebește cu nimic de adagio-ul Avvei Dorotei consemnat în Filocalii: dai sînge și primești har! De aici rezultă în tot ceea ce ți se înfățișează în opera unui asemenea pictor că ne aflăm în fața unei picturi care nu vrea să fie o artă a documentului, ci să arate că o artă încărcată de suferință, e un document. Fără a picta amintiri, fără a-și povesti suferința din cei opt ani de lagăr ai adolescenței lui în Kazahstan, cu întreaga încărcătură a itineranței și care își are și ea forța paideumatică, ne obliga parcă să recurgem la marturisirea lui Șalamov pentru a ne putea poziționa corect. Iată ce spune scriitorul Varlam Șalamov: „De ce tema lagărului? Într-o interpretare largă, în perceperea ei principială, această temă este problema principală, fundamentală a zilelor noastre. Oare exterminarea omului cu ajutorul statului nu este problema centrală a vremii noastre, a moralei noastre(…)? Tema aceasta este mult mai importantă decît tema războiului. Într-un anume sens, în cazul de față războiul joacă rolul camuflajului psihologic (istoria spune că în timpul războiului tiranul se apropie de popor). În spatele statisticii războiului, în spatele oricărei statistici, vor să ascundă tema lagărului.“ E limpede pentru oricare artist care a

ERVANT NICOGOSIAN / POVESTEA DIN VIS

trecut prin traumatizantele experiențe ale secolului al douăzecilea că răul nu poate ﬁ niciodată o cale către bine. Simetria aparentă a bucuriilor și suferințelor nu vine din împărțirea lor echitabilă, ci este datorată nedreptăților care se abat asupra unor indivizi creatori și îi constrîng să compenseze prin nefericirea lor apatia celor din jur. Înclinîndu-ți capul înspre partea inimii, unde nu sălășluiește decît mila de tine însuți, pe unde trece suﬂarea preafericiților, vei găsi un creator la fel de nevinovat ca și drepții cei mai curați. Așa îmi pare că a fost pictorul Ervant Nicogosian . Bistrița, 2 iunie 2017

Mihai Sârbulescu / Gilda Mologhianu

din ciclul GULAG 80x80 cm, u/p, 2008-2014

GILDA MOLOGHIANU – CONVORBIRE CU MIHAI SÂRBULESCU Gilda Mologhianu: În ultimii zece ani vederea i-a scăzut progresiv. Cu ochiul stîng nu vedea deloc, cu cel drept zărea doar. Avea un cîmp vizual foarte îngustat, în așa fel încît chiar și lucrările expuse acum cinci ani la „Simeza” au fost făcute, putem spune, nevăzînd. Pe atunci era ajutat de mai tînărul său coleg de atelier, Marian Dobre. Marian nu punea, bineînțeles, niciodată pensula pe lucrările tatălui meu. El venea de trei ori pe săptămînă, îl lua de acasă, îl ducea la atelier și îi aranja pe paletă culorile într-o anumită ordine. Sunt culori pe care le folosea tata în mod obișnuit: întîi albul, apoi ocru galben, ocru auriu, ocru orange, sienele, umbrele... Teroasele, cum le numea el. Mai era roșu englez, ultramarin și, la urmă, negru. Pipăind pînza, putea să lucreze. Văzînd însă atît de puțin este greu să faci pictură. Mihai Sârbulescu: Marian mi-a oferit o probă a felului în care vedea. „Ai șapcă?”, îl întreabă Ervant Nicogosian. „Nu, n-am șapcă. Am păr în cap.” „Dar cum arăți? Ești înalt?” „Nu, nu sunt.” Gilda Mologhianu: După „Simeza” n-a mai văzut absolut deloc. Avea o cămăruță în casă, amenajată ca atelier. Eu îi puneam culorile pe paleta, tot așa, în ordinea cerută de el. Îi arătam cum sunt pînzele, unde e partea de sus, cea de jos, stînga, dreapta, mijlocul... Pipăia locul cu palma, tot timpul nervos ﬁindcă nu reușea să vadă. Viața lui era pictura. Mihai Sârbulescu: Iar ea îl înfuria, în loc să-l elibereze. Gilda Mologhianu: Atunci se enerva cel mai tare, cînd picta. Simțea o neputință teribilă. Mihai Sârbulescu: „De ce mai pictez? Fac pictura de rîs!” – mi-a povestit Marian că striga el cu durere, în timpul lucrului. Și totuși Ervant Nicogosian aduce picturii cea mai înaltă laudă. Simțirea este mai presus de retină... Gilda Mologhianu: Obsesive îi erau amintirile de tinerețe, gulagul unde și-a petrecut aproape opt ani din viață. Împărțea picturile în pătrate care reprezentau gratii. Își lipea niște benzi adezive pe suprafața pînzei și picta deasupra, apoi dezlipea benzile. Revenea totdeauna cu pensula, pentru ca dreptele să ﬁe cumva înmuiate.

ERVANT NICOGOSIAN / POVESTEA DIN VIS

Domnul Paul Gherasim i-a sugerat să-și scrie amintirile pe pînză. Atunci, tata a început să noteze numele lagărelor pe unde trecuse: Aktiubinsk, Karaganda, Oranki... Scrisul este neregulat și uneori incorect. Uneori apar litere asemănătoare chirilicelor, căci tata și-a făcut școala în U.R.S.S., dar sunt scrise în românește. Picturile sunt brăzdate de însemnele gratiilor. Mihai Sârbulescu: Dumneavoastră îi curățați pensulele? Gilda Mologhianu: Nu! Le spăla singur, era pasiunea lui curățatul pensulelor. Căuta să ﬁe cît mai autonom cu putință. Înregistrare din noiembrie 2014

Ervant Nicogosian

LUMINA DIN VIS „Cred că am început să visez lumina de cînd eram copil. Întîi la Odessa, în anii de după revoluția rusă, cînd domnea întunericul anarhiei, apoi în cei șapte ani de lagăr unde ne-au închis rușii cînd românii au ocupat Odessa”, își amintește pictorul. Originari din România, părinții săi, de etnie armeană, s-au întîlnit și s-au căsătorit la Odessa, unde ajunseseră din cauza războiului. La vîrsta de 12 ani, micul Ervant a fost dus de tatăl său, inginer cu studii la München, la o școală particulară de pictură pentru că desena frumos. Ulterior, chiar și în lagăr, a continuat să deseneze, iar cînd a venit în România, la 22 de ani, a urmat cursurile secției de pictură a Institutului de Artă Plastică Nicolae Grigorescu, la clasa maestrului Camil Ressu. „Am făcut parte din ultima promoție (1948 – 1954) care l-a avut profesor pe marele pictor Camil Ressu”, spune cu mîndrie și recunostință pictorul Nicogosian. El este convins că dacă nu ar fi învățat arta compoziției și a culorilor de la maestrul său și dacă nu ar fi visat toată viața lumină, n-ar fi reușit să picteze fără să vadă.

Ervant Nicogosian

ÎNTR-UN FEL, PICTURA MEA ARATĂ CĂ SUNT UN ATAVIC PRIN EXCELENȚĂ Primul lagăr în care am ajuns în miez de vară, a fost Oranki. Era o fostă mănăstire de călugări, așezată pe o pajiște imensă, înconjurată de păduri de mesteceni, în apropierea orașului Gorki, Nijni Novgorodul de astăzi. În ea fusese amenajată o pușcărie unde am ajuns după o călătorie de nu mai puțin de patruzeci și două de zile. Am avut profesori cum nu au astăzi studenții noștri. Dărăscu, Negrea la sculptură (fiindcă am făcut și un an de sculptură), Medrea, Steriade... Ressu a fost profesorul meu din anul II pînă în anul VI. Mare profesor Camil Ressu! Unul care întradevăr ți-a dat niște noțiuni, adică te-a învățat să desenezi, să construiești o figură, un om, o compoziție, să organizezi o suprafață a unei compoziții, să repartizezi elementele respective gîndind, nu lucrînd la întîmplare. Ressu era de un realism autentic, nu era un naturalist ca baronul Lővendal, care te învăța să desenezi toate cutele de pe față. Ressu te învăța esența unui lucru, a unui obiect, a unei figuri. Esența!

ERVANT NICOGOSIAN / POVESTEA DIN VIS

Ervant Nicogosian

Te învăța abecedarul. Te făcea deopotrivă să știi să pictezi și să folosești culoarea potrivită, chiar dacă nu era colorist prin excelență. Acele cinci tonuri pe care le punea pe palete erau tonuri de bază, totul era la el esență. Te îndemna să pictezi, apelînd la capacitatea de sinteză, la gîndire, să nu lucrezi superficial, să aprofundezi foarte bine totul. Ressu nu era ca alți profesori. El venea, se așeza în fața șevaletului, iar în jurul lui se adunau studenții și îl urmăreau cum pictează. Asta era școala adevărată. Veneau să asiste la lecțiile sale și studenții din clasele superioare, și cei din clasele inferioare, erau prezenți toți cei care îl iubeau pe Ressu. M-am căsătorit imediat și era foarte greu, normal, pentru că ne aflam în perioada tristă, neagră pot spune, din '54 pînă în '64. Perioada proletcultistă, în care trebuia să pictezi ținînd cont de lozinci. Dom'le, dacă nu făceam asta, nu-mi dădeau bani. Nu-mi dădeau nici împrumut. Și aveam nevoie. În '55 s-a născut fiica mea. Soția nu mai avea serviciu, nu mai putea să-și practice meseria de consilier juridic. Așa că m-am văzut nevoit să pictez panouri pentru propagandă sau pentru protecția muncii, destinate diferitelor întreprinderi sau instituții. Am pictat, de exemplu, pentru Ministerul Sănătății. Am făcut numai kitsch-uri, am fost constrîns să mă prostituez. A fost o perioadă dezastruoasă. Nu am făcut portrete ale demnitarilor comuniști, nu iam pictat pe Gheorghiu-Dej, pe Maurer și pe alții. Am făcut doar panouri de pavoazare. Asta se făcea atunci, așa se putea trăi, așa supraviețuiai. Bineînțeles, nici conducerea Uniunii Artiștilor Plastici nu ne-a fost tocmai favorabilă. Pînă în '63 am fost trimis la Reșița, la Onești, la bezna aia, ca să fac documentările. Ani de beznă, foarte urîți ani! Nu m-am putut bucura deloc pînă în '63, cînd s-a schimbat conducerea Uniunii și a venit Brăduț Covaliu. Am început să pictez atunci peisaje industriale, tablouri cu tematică industrială. Dar de calitate. De exemplu, pictînd acele cargouri din Galați, am încercat să creez cu adevărat. M-a inspirat peisajul Galațiului și mai ales lumina lui extraordinară. Am făcut tablouri cu șantiere navale pînă prin '70. După aceea am făcut, în sfîrșit, pictură așa cum voiam, tablouri în care să mă regăsesc. Am început o etapă nouă, aceea a tablourilor cu ferestre și pe nuanțe de alb. Alburi, lumină, ferestre – sunt elemente care au legătură cu viața mea de lagăr. Visul meu au fost, în lagăr, ferestrele. Libertate, libertate, asta voiam. Voiam mereu să văd deschizîndu-se ferestre. Etapa aceasta a durat pînă în '75. A urmat etapa tablourilor despre Curtea Veche. Ferestrele atelierului meu dădeau exact spre Curtea Veche pe care, tot privind-o zilnic, am îndrăgit-o din ce în ce mai mult. Și nu numai că am îndrăgit-o, dar mi-am dat seama că această Curte Veche nu doar că mă inspiră, ci îmi aparține pur și simplu. Că e a mea, că acolo mă regăsesc perfect. Eu sunt un atavic prin excelență.

CURTEA VECHE II 147x105 cm, u/p

COMPOZIลขIE 155x120 cm, u/p

ZIDURI CETATE II 71x92 cm, u/p

din ciclul GULAG 100x100 cm, u/p, 2008-2014

din ciclul GULAG 80x80 cm, u/p, 2008-2014

ERVANT NICOGOSIAN / POVESTEA DIN VIS

Iolanda Malamen / Ervant Nicogosian

din ciclul GULAG 100x80 cm, u/p, 2008-2014

O, DA, DESENAM, DESENAM TOT TIMPUL... Biografia lui Ervant Nicogosian conține chinuitoarele suferințe ale unei deportări brutale, bucurii copilărești, frică, lumină, panică, foame, frigul din stepa siberiană, boală, moarte, dar dincolo de asta, speranța că într-o bună zi se va ieși din infernul „arhipelagului gulag”. Din nefericire, ieșirea din lagăre l-a aruncat într-o altă suferință: perioada sumbră și paranoică a proletcultismului. Ervant Nicogosian s-a salvat totuși prin propria artă de erorile și ororile unui sistem represiv. A avut o perioadă a „pavoazării” (cum o numește cu ironie), adică a supraviețuirii dar nu a încetat nici o clipă să-și construiască imaginile care l-au plasat printre cei mai buni și mai originali pictori ai ultimelor decenii. „Creații de o rară suculență, operele lui Ervant Nicogosian murmură sau strigă întotdeauna adevărul, cu bucuria primei descoperiri...”, scria Radu Ionescu. Ervant Nicogosian, pe care l-am cunoscut acum la cei 80 de ani de viață, ca motivație a acestui dialog (după ce îi văzusem sporadic lucrări de-a lungul anilor pe pereții unor galerii), este un artist de o sinceritate deseori năucitoare. Nimic nu-i scapă de sub lupa prin care privește critic și autocritic. Spirit tăios, nu are slăbiciuni de caracter și nici împotriviri în fața bunului simț. Zidurile și ruinele de care s-a atașat definitiv și cărora le redă eroziunea timpului sau splendoarea monumentală cu o forță artistică rară, sunt imagini ale continuității și ale stabilității pămîntene. Le-a urmărit ani și ani prin fereastra atelierului care dă spre Curtea Veche. Limbajul în care le redă constă în forme și pete de ocruri, și roșuri, încălzite de statornica fascinație a pictorului și de misterioase emoții. Ervant Nicogosian, de cînd desenați și pictați? Din fragedă pruncie, ca să spun așa, am arătat semnele talentului, împreună cu fratele meu; între timp însă, el nu s-a mai arătat interesat de pictură. De gustul desenului și al picturii am dat însă cînd am venit în țară, după ce fusesem deportat cu părinții din 1941 pînă în 1948. Am început cu lagărul Oranki și am continuat cu Aktiubinsk, Spassk (Karaganda), Akiatan – lagăre din Kazahstan. De la paisprezeceani, timp de șase ani am făcut cinci lagăre. Copilăria mi-am petrecut-o la Odessa, în Ucraina, după care, pînă la douăzeci și doi de ani am trăit în lagărele din Kazahstan împreună cu părinții și fratele meu. Părinții mei fiind cetățeni români cu pașaport în regulă, au fost considerați dușmani, ca aliați ai nemților, la începutul războiului. Am trăit în toți acei ani înconjurați de sîrmă ghimpată de jur împrejur, pe patru rînduri, supravegheați în permanență din niște foișoare plasate strategic. Exact viața din gulag, gulagul descris de Soljenițîn. În aceste lagăre v-ați descoperit talentul de desenator? O, da, desenam, desenam tot timpul dar, din păcate, nu am reușit să păstrez nimic, pentru că în momentul repatrierii, în 1948, ne-au luat absolut totul; nu ne-au lăsat nici un document care i-ar fi putut denigra sau înfiera. În special mie și fratelui meu, care desenasem atît de mult în lagăr, ni s-a făcut o percheziție foarte severă și nu ne-au lăsat nici măcar o hîrtiuță.

ERVANT NICOGOSIAN / POVESTEA DIN VIS

din ciclul GULAG 120x100 cm, u/p, 2008-2014

din ciclul GULAG 100x80 cm, u/p, 2008-2014

În 1948 ați ajuns așadar în România... Am venit în România, la București, unde se aﬂau toate rudele noastre. M-am interesat imediat de Academia de Arte Frumoase și am făcut tot posibilul ca atunci, în 1948, în cîteva luni să mă înscriu, să dau admitere,și să intru la Belle-Arte. Am început viața de student, care a fost într-adevăr o mare bucurie pentru mine. Liceul l-ați făcut acolo, în lagăr? Liceul îl facusem acolo. Am avut șansa ultimului politruc (așa era numit), Oigenstein, care a contribuit foarte mult la educația noastră, atuturor copiilor. Fiul lui cel mare, Valery Oișteanu, s-a născut acolo, în Karaganda, în afara lagărului. Un cunoscut poet suprarealist, care trăiește la New-York. Ei bine, acest Mișa Oigenstein a fost „politrucul” nostru, al lagărului, iar ăsta a fost un fapt extrem de pozitiv. El a fost cel mai bun dintre toți cîți s-au perindat și a făcut tot posibilul ca învățătura să devină o preocupare foarte importantă. Așa se face că profesorii erau foarte buni, unii erau nemți, pe care acest Oigenstein i-a scos din mina de cărbuni unde lucrau și i-a angajat ca profesori pentru noi, copiii care locuiam în lagăr. A fost un mare merit al lui. Pot spune după atîata amar de ani, că a fost cel mai bun „politruc” al nostru, contribuind foarte mult la educația noastră școlară. Gîndițivă, a scos din minele de cărbuni oameni de valoare, profesori, medici, oameni de știință, care erau de-a valma băgați în fundul pămîntului și umiliți. Ce putea să facă, de exemplu, un savant în mină? Ei bine, Mișa Oigenstein (Oișteanu de mai tîrziu), i-a scos din fundul pămîntului și i-a numit profesori. Sigur, poate era și un interes, pentru că erau și foarte mulți evrei în lagăr, unii de cetățenie germană, însă meritul lui în educația noastră în acei ani a fost esențial. Ce vă mai amintiți din perioada lagărelor? Pașapoartele cu zvastică. Am văzut nenumărate pașapoarte cu zvastică. Cei care în 1937-1938 s-au refugiat din Germania în țările baltice nu și le-au schimbat. Din 1938 pînă în 1941 ei au rămas cu supușenia asta germană. Nu au vrut să devină cetățeni sovietici. A început războiul și rușii i-au întrebat dacă vor să-și schimbe cetățenia iar ei au spus nu. Dacă nu vreți, sunteți nemți, conform pașaportului. Să revenim la studenția de la Academia de Arte Frumoase. Cum erau profesorii? Profesorii din acea perioadă erau extraordinar de buni și aveai multe de învățat. Noi am fost elevii lui Ressu, Steriadi, Dărăscu, Medrea... Făceam toate secțiile; am trecut și prin gravura lui Iuca. Toți au fost profesori eminenți. Mai tîrziu, o spun cu regret, Universitatea de Artă a fost cuprinsă de multe suferințe, care nu s-au oprit nici în acest moment... Au mai fost totuși mari profesori: Corneliu Baba... Ciucurencu, Maxy, dar ei nu au fost ca profesori de talia unui Ressu, de pildă. Să ﬁu iertat că spun asta, dar nici de talia lui Steriadi. De la Ressu aveai ce învăța! Niciodată nu ne-a forțat să-l imităm. El te învăța să construiești, să compui o suptafață cum trebuie, era un bun jucător de șah, era foarte inteligent și cult. El a fost un realist și ne învăța cum să organizăm suprafața unei compoziții pe o schemă abstractă. Era o

ERVANT NICOGOSIAN / POVESTEA DIN VIS

din ciclul GULAG 100x80 cm, u/p, 2008-2014

compoziție adevărată! Nu numai cîteva personaje puse acolo, pe pînză sau pe carton. Făcea mereu apel la rațiune, spunîndu-ne: „gîndești și după aia faci!”. Ați absolvit facultatea într-o perioadă de ideologie comunistă dură... Dar parcă atunci cînd am început-o, în 1948, ce era? Am trecut prin mari greutăți ca să ajung să fac pictură de calitate. Am fost nevoit să fac pur și simplu pavoazare cu portrete, începînd din 1954, cînd am absolvit. Ați fost coleg și cu Alin Gheorghiu. Și cu Alexandru Cumpătă, a, și am mai fost cu Marin Petre Constantin, care e acum la Tîrgoviște. Ei bine, acest coleg a fost zbirul, torționarul facultății. Nu a fost simplu securist, a fost un om sinistru. Ne ținea revista presei din Scînteia, nu participa la desen în timpul orelor de clasă, demasca la ședințele politice săptămînale „dușmanii de clasă”, avea opinii de torționar luptînd pentru darea afară din orice facultate a celor care se împotrivesc „ordinii proletare”. A pictat vreodată ceva notabil? A mai făcut cîte ceva. Eu am fost în perioada socialismului în diverse jurii și comisii pe țară și trebuia să merg la Tîrgoviște, să evaluez lucrări în vederea achiziției. Cînd era anunțat că vin acolo, nu apărea, se ascundea. Spuneam: „chemați-l, ﬁindcă dacă nu se prezintă cu lucrări, nu i se cumpără”. Îi era teamă de mine. Eu eram, vă dați seama, venit din lagăr și în facultate am fost considerat un rebel, in nonconformist total. V-ați păstrat pînă la această vîrstă un ce nonconformist. (Zîmbește) Am mai fost coleg cu Geta Mermeze, Gheorghe Răducan, pictor de biserici, cu Sultana Maitec am mai fost, dar a terminat la un an după mine. Kovalenko, consilier sovietic, alt personaj sinistru, a considerat-o formalistă în 1953, (în sensul că ea nu lucra în stil rusesc, cu vîrful creionului, toate amănuntele) și a lăsat-o repetentă. Ea era foarte talentată și foarte degajată și niciodată nu a suportat să facă naturalism. Sovieticul îți impunea tehnica de lucru și nu numai, ci și „tendința în artă”. Studenții români trebuiau să lucreze ca cei de la Academia de Artă din Leningrad sau Moscova. Cu toate că Ressu a fost un pictor realist și membru de partid, ce făcea? Venea zilnic la Facultate, pentru că îi iubea pe studenți, iar primul lucru pe care-l făcea era să întrebe: „mai e rusnacul? mai vine?”; „maestre, a fost chiar acum.”. „Da, da, se vede (răspundea Ressu), nudul (cel care ne poza) e cu slip”. Kovalenko spunea că e împotriva „moralei proletare” ca nudul să nu aibă măcar chilotul pe el. Ressu nu-i putea suporta pe demagogi și pe cei care făceau pe marii comuniști. Kovalenko împreună cu Baraschi (care era atunci rector) au găsit un motiv și l-au pensionat pe Ressu. Nu a durat prea mult însă, nici un an, pînă cînd Ressu a revenit și Kovalenko a fost trimis la Novosibirsk. Marele Ressu fusese persecutat. Ressu a fost mare profesor și am avut șansa să ﬁm ultima promoție a lui. Cum v-a fost la început? Am început prin 1963 să fac o adevărată premieră, prin calitate. Pînă atunci făceam noncalitate: pavoazare, ca să pot exista. Fusese o lungă perioadă

ERVANT NICOGOSIAN / POVESTEA DIN VIS

din ciclul GULAG 120x100 cm, u/p, 2008-2014

proletcultistă și, să mă ierte Dumnezeu și maestrul Ciucurencu, care era șef, nu ne stimula. Brăduț Covaliu a fost mai corect. Pentru el nu a existat faptul că „este studentul meu” sau nu. Ciucurencu făcea această discriminare – „Piliuță trebuie să primească împrumut, apoi Marius Cilievici, Aurel Nedel, merită, pentru că au fost studenții mei.” Eu am fost persecutat, pentru că nu am fost elevul lui. Pe ai lui îi trimitea în documentare în Delta Dunării, în Dobrogea, unde era lumină, frumos, pe cînd eu și Cojan... ați auzit de Cojan? O, sigur, era însă mai mare ca dumneavoastră ca ani. Foarte cunoscut și la Paris, unde a trăit de altfel. Adevărat. A murit anul trecut. Și, nu vă vine să credeți, dar a fost persecutat de Ciucurencu și nu numai de el și de Baba. Își băteau pur și simplu joc de el. Baba a fost de asemenea foarte cumsecade și bun cu elevii lui. I-a protejat și a fost o luptă între Baba și elevii lui și Ciucurencu și ai lui. Erau aceste două extreme. Aceste două tabere s-au ciocnit și nu a fost bine deloc. Fiecare își apăra puii săi. Noi, ăștia care nu am fost elevii lor, am avut de suferit. Să revenim totuși la pictura dumneavoastră. Cînd ați deschis prima personală? În 1966, la Simeza. Am început prin a expune de cîteva ori în grup. Rozei m-a ajutat. Venea la mine și mă anunța cînd se inițiau asemenea expoziții. Nu mă anunțau colegii mei, ci el, Rozei. Începuse totuși liberalizarea în artă. Dar nu mi-ați spus în ce locuri vă trimitea în documentare Ciucurencu. Liberalizarea începuse cam după 1963. Ei bine, Ciucurencu mă trimitea numai la Hunedoara și Reșița, unde era beznă. M-am și certat cu el reproșîndu-i acest lucru. Pe elevii lui îi trimisese și la Balcic, de exemplu, în luminozitatea aia splendidă. Șantierul naval din Galați m-a învățat, surprinzător, să mă desprind de pictura lozincardă și iam demonstrat lui Ciucurencu faptul că puteai să faci pictură și la Reșița și Hunedoara. Primul peisaj de la Reșița a avut un mare succes, în 1963. Să știți că însuși Maxy stimula nonpictura în acea perioadă. Era un om negativ pentru noi. Prin 1955, cînd era directorul Muzeului R.S.R., ne-a chemat pe cîțiva tineri și ne-a spus: „să știți că Nicodim, Almășan, Eugen Crăciun (care făcuse o perioadă pictură sub influență bizantină), vor să readucă legionarismul. Bizantinismul înseamnă legionarism. Fiți atenți, să-i combateți!” Era contra talentelor autentice. Mai spunea: „Ghiață este un decadent, Pallady este decadent”... Era un spirit negativ. La un moment dat, cînd s-a produs cotitura, în 1964, el s-a ridicat în plină ședință, acolo la teatru unde a fost ședința de atacare a rușilor și a spus: „rușii m-au forțat să fac aceste lucruri.” Neadevărat! Avea o bucurie să-i persecute pe ceilalți. Uniunea era în fapt condusă de Maxy, de Cova, de Molnar, de cei care erau total împotriva artiștilor autentici. Revine în atenție figurativul? Este foarte dificil. Nu văd să aibă discipoli un van Gogh. Cezanne poate, dar van Gogh mai puțin. Toți ăștia care pentru mine sunt foarte mari nu au discipoli. Pictura

ERVANT NICOGOSIAN / POVESTEA DIN VIS

BISERICĂ ÎN STÂNCĂ 80x100 cm, u/p

Alina Skultety

viitorului va ﬁ cea care va comunica și va emoționa. Nu mai poși spune artele frumoase. Poate că sunt un depășit, dar pictura trebuie palpată, trebuie să simți că are o structură. Astăzi tinerii sunt stimulați de profesorii lor să facă din pictură mușama. Negreli și mușamale, asta fac. Sunteți cam nedrept cu ei. Își caută un drum, tatonează... Vă spun cu sinceritate, că eu am trecut și prin lucrurile mai superﬁciale. Prin 1970 am încercat cu ușurință să fac suprafețe mari. Acum m-am maturizat și m-am regăsit în pictura pe care o trăiesc. De exemplu, cît am stat în atelierul din Șelari, am privit prin fereastra ce dă spre Curtea Veche, ruinele și zidurile de acolo. Le-am pictat și am făcut o expoziție în 1988 numai cu asta. Acolo pot spune că m-am regăsit, în acele ziduri care-mi plac și astăzi. Îmi place piatra lor, structura lor și, într-un fel, pictura mea arată că sunt un atavic prin excelență. În acea zonă m-am regăsit. Într-adevăr, ea îmi spune ceva. Ați revăzut în toți acești ani Odessa copilăriei? Nu, dar am de gînd să merg anul acesta. Odessa este un oraș frumos, dar nu am amintiri prea plăcute, pentru că am trăit o viață îngrozitoare. Tatăl meu a fost închis, considerîndu-se că e antonescian, spionul lui Antonescu. Am stat fără el patru copii: eu, fratele meu și două surori. Pe zidurile casei scria „copiii lui Antonescu” și „curte românească”, bineînțeles în rusește. Am totuși și amintiri frumoase, pentru că lumea acelui oraș era foarte ciudată. Armeni mulți, evrei mulți, ucrainieni, greci, turci, ruși, era port. Nu se vorbea nici rusa bine, ucraineana deloc, așa că vă dați seama... Cînd tatăl meu era în pușcărie, eu eram toată ziua pe stradă, îmi plăceau derbedeii, pungașii, Odessa era renumită, avea prostituate, era și un cîntec Odessa, bordel pe Marea Neagră. Revenind la pictura dumneavoastră, înțeleg că vă plac ruinele și zidurile cetăților și culorile care le redau sunt aproape de structurile lor. Îmi plac culorile pămîntene: ocruri, brunuri, roșul englez, culorile calde. Nu-mi plac albastrurile. De ce nu aveți un album de autor pînă la această vîrstă? Nu m-a interesat. Sunt vedetisme, doamnă. Îmi cunosc limitele, poate nici nu e cazul să-l fac acum. Eu am lunecat prin multe etape din 1964. Aveam perioada de alburi, de exemplu. De unde să mai iau picturile, dacă nu la mai am? Aveam roșurile, griurile... undeva... SURPRINDEREA IMAGINILOR-DOCUMENT DEVINE O PROFESIUNE DE CREDINȚĂ Refugiul într-o lume interioară îl face pe artist să schimbe formele realității exterioare în expresii ale gîndurilor și trăirilor lui, să le reducă la esență și să le transforme în semne ale unei scrieri ce se cere decriptată de un public avizat. Vocabularul abstract la care apelează pentru a-și construi imaginile, asemănător cu

ERVANT NICOGOSIAN / POVESTEA DIN VIS

cel al lui Vasili Kandinski, este un pretext pentru artist de a crea ritmuri și armonii cromatice cu reale corespondențe în lumea muzicii. Ideea unității tuturor artelor, promovată de Kandinski în scrierile sale, a fost preluată de artist prin intermediul predecesorilor săi constructiviști, Marcel Iancu și Max Hermann Maxy. Reminiscențe ale picturii ﬁgurative, învățate de la maestrul și profesorul său Camil Ressu și promovate de realismul socialist, se regăsesc în tematica lucrărilor lui Ervant Nicogosian ca raportare la realitatea exterioară și prin cultul pentru istorie. Ruptura față de tradiție și spiritul său de frondă sunt evidente atît la nivelul limbajului plastic, cît și prin înlocuirea personajelor tradiționale cu motive noi, adevărate simboluri ale unei lumi în curs de industrializare. Surprinderea imaginilor-document din actualitate sau din vremuri mai îndepărtate devine pentru artist o profesiune de credință iar istoria, o sursă inepuizabilă de subiecte menite să supraviețuiască trecerii timpului prin arta sa. [...] Dincolo de raﬁnamentul acordurilor cromatice, lucrările sale de tinerețe sau de maturitate se evidențiază prin echilibrul, simetria și rigurozitatea compozițiilor sale.

Veronica Marinescu / Ervant Nicogosian

din ciclul GULAG 80x100 cm, u/p, 2008-2014

Vorbește încet, atent parcă la șoaptele zidurilor, ale ferestrelor închise dincolo de timp. Alături, Curtea Veche, Garduri roșii, compoziții în ocruri și brunuri, griuri și alburi ademenite în fulgere de ultramarin. Are chipul invadat de lumină, de bucuria întîlnirii libere. Cînd și cînd, roșuri tremurînde de tristețe vin dinspre Ruine pentru a-mi reaminti că îl ascult pe un fost trăitor în arhipelagul gulag, un spațiu împrejmuit cu patru rînduri de sîrmă ghimpată: lagărul Oranki. Iarna, Flori de toamnă, tresar instantaneu, uimite parcă de cadența frazelor care acoperă, pe rînd, galeria cu amintiri. Cuvintele rostite pe un ton prietenos dau frîu liber, în alb și negru, unui trecut străin percepției noastre. Istorii zăbrelite undeva, în tainițele memoriei, de unde se revarsă încet, aproape neverosimil, peste liniștea mută de uimire a prezentului. Nu, nu este prizonierul tenebrelor care i-au cenzurat copilăria și adolescența. Nici al revoltei pe care alții, poate, ar aﬁșa-o violent. Ervant Nicogosian. Frumusețea acceptării întunericului, a tăcerii în care s-a autodeﬁnit, în care și-a construit lumea visului său dintotdeauna: arta salvatoare. Omul și pictorul venit dintr-o carte de istorie aproape nescrisă, ce „cîntărește” opt decenii. Ce primează în viața dumneavoastră: trecutul pe care l-ați învins sau arta cere vine să ocupe acest spațiu, ca un martor salvator, să vă amintească drumul parcurs și să vă elibereze de poverile lui? Mă preocupă ce a fost în trecut. Adică am rămas cu această imagine foarte pregnantă care s-a întipărit în memoria mea, pentru că adolescența acolo am petrecut-o și acest lucru dispare greu. Foarte greu am trecut acei ani. Război, cetățean străin în Uniunea Sovietică... Noi am fost luați așa: tata, mama și patru copii.

ERVANT NICOGOSIAN / POVESTEA DIN VIS

din ciclul GULAG 80x100 cm, u/p, 2008-2014

din ciclul GULAG 100x80 cm, u/p, 2008-2014

Asta se întîmpla în plină zi, la ora unu și jumătate. A venit o dubă cu șase indivizi. „Faceți bagajele! 20 de kilograme de persoană!” Tata a luat numai cărți. Am suferit foarte mult. În lagăr am avut șansa să fiu oarecum protejat. Desenam, pictam, iar rușii erau foarte sensibili la pictură. Șeful lagărului a făcut tot posibilul să se înjghebeze acolo un atelier de pictură. Făceam reproduceri după Șișkin, Perov, Levitan. În rest, portretele lui Stalin. Asta era prostituare. Cînd ne-am repatriat, în 1948, m-am înscris la Belle Arte, unde i-am avut profesori pe Camil Ressu, Marius Bunescu, Murnu, Medrea. Eram în plină revoluție culturală. A urmat perioada demascărilor politice. Realismul socialist m-a demoralizat. Nu am putut face nimic. Din 1954 pînă în 1964 am făcut panouri de protecția muncii și portrete... de pavoazare. Abia în 1964, cînd s-a schimbat conducerea Uniunii Artăștilor Plastici – au venit atunci Brăduț Covaliu, Spiru Chintilă, Ion Bitzan – am început să pictez cu adevărat. Din 1970-1971, cînd am dat de Curtea Veche, m-am regăsit în pictura pe care o vedeți acum. Se spune că pictura dumneavoastră păstrează atmosfera acelor ani de lagăr. Șapte ani de lagăr, de la vîrsta de 14 ani pînă la 21 de ani. Este în fiecare tablou o continuă încercare de evadare din temnița care v-a interzis visul de a picta. Se vede acest lucru. Da, se vede și o să se vadă tot timpul. Dar nu vreau să scap de această „atmosferă”. Aș putea s-o numesc o luptă între întuneric și lumină. Cine învinge în cele din urmă? Eu zic că niciodată n-o să scap nici de una, nici de alta. Este o luptă permanentă. Vedeți, compartimentele din tablouri (arată spre lucrările expuse în aceste zile în Galeria Senso) sunt tot un simbol al celulei. O împărțire care trimite la gratii; este sentimentul lagărului. Trebuie să vă spun că toate bisericile armenești care sunt dărîmate de turci în Armenia au un farmec, o poezie aparte. Și toate sunt făcute din piatră de stîncă, o piatră roșie. La mine domină ocrul, teroasele. Eu m-am regăsit în cromatica pămînturilor – ocruri, brunuri. Și ultramarinul. Astea sunt culorile pe care le prefer și pentru care simt ceva, despre care spun că au poezia lor. Sunt un atavic, simt pămîntul. M-am luptat ca să scap de tenebre. A meritat tot acest drum, mereu în umbra amintirii graţiilor? A fost visul meu. Este salvarea mea. Refugiul în artă este un lucru extraordinar. Uiți de toate necazurile. Pentru mine pictura, mai ales în ultima perioadă, a fost totul. Ervant Nicogosian și calea eliberării de răul petrecut. Transformat pe pînză întrun „monument” dedicat pămîntului. Tăcere, uimire și pămînt. Ziduri fără istorie, ridicate peste ziduri care își plîng trecutul. Ființe smulse din sufletul său, smuls vieții și redevenit o poveste în imagini. „Creații de o rară suculență, operele lui Ervant Nicogosian murmură sau strigă întotdeauna adevărul, cu bucuria primei descoperiri și cu înțelepciunea amintirii filtrate prin timp”, scria regretatul critic și istoric de artă Radu Ionescu. Este adevărul regăsirii într-un secol măcinat de risipiri, crime și ură. Peste toate, firescul luminii care mîntuie. Expresia puterii de a iubi și a ierta.

MĂNĂSTIRE 100x100 cm, u/p CURTEA VECHE 80x80 cm, u/p, 2007

din ciclul GULAG 100x100 cm, u/p, 2008-2014 din ciclul GULAG 80x80 cm, u/p, 2008-2014

din ciclul GULAG 80x80 cm, u/p, 2008-2014 CURTEA VECHE 80x80 cm, u/p, 2007

din ciclul GULAG 80x80 cm, u/p, 2008-2014 din ciclul GULAG 100X100 cm, u/p, 2008-2014

din ciclul GULAG 120x100 cm, u/p, 2008-2014

din ciclul GULAG 100x100 cm, u/p, 2008-2014

FEREASTRÄ&#x201A; II 73x92 cm, u/p

CURTEA VECHE 73x55 cm, u/p, 2006

CURTEA VECHE 50x60 cm, u/p

CURTEA VECHE IV 81x52 cm, u/p

CURTEA VECHE ZIDURI 120x100 cm, u/p, 2004

POARTÄ&#x201A; 82x100 cm, u/p

din ciclul GULAG 100x80 cm, u/p, 2008-2014

din ciclul GULAG 120x100 cm, u/p, 2008-2014

ERVANT NICOGOSIAN / POVESTEA DIN VIS

Marian Dobre

CURTEA VECHE 50x61 cm, u/p, 2008-2014

AU TRECUT PATRU ANI DE LA ULTIMA ÎNTÂLNIRE. Au trecut patru ani de la ultima întâlnire. Patru ani de când încerca să-i descopere pe Lavi și pe copii prin mângâierea formelor, cu accent pe cele faciale. „Ce frumoși sunt!”, zicea. Și parcă mai zicea că seamănă cu mine... și eu zâmbeam amintindu-mi că nu cu mult timp înainte mă întrebase cu surprindere: „domnu' Marian, porți barbă?”. Da, purtam... Și, ca atunci când privești timp îndelungat pe cineva și ajungi să nu-l mai vezi cu adevărat, îmi plăcea că am, în sfârșit, posibilitatea să mă văd printr-un fel de vedere proprie (atât de mioapă însă în raport cu felul lui precis de a vedea). O vedere nouă. O vedere despre care doar auzisem. Patru ani de când mi-a povestit un vis ce părea atât de real în gura lui de bun povestitor: lumea culorilor și mișcărilor îndrăznețe sub cupola circului. Patru ani de când am mers ultima dată împreună, ca doi prieteni, la atelierul de acasă. Ritualul mersului la atelier. Atent fiind la parcurgerea drumului pe holul cel lung, ca însoțitor al pictorului ce-și deschidea cu bastonul calea spre camera de lucru... un alt moment, care, ca și celelalte, nu ține seama de cronologia faptelor, se cere a fi scris imediat: „Să vă alegeți o pictură. Este cadoul meu de nuntă pentru voi.” Un timp nu am fost capabil să iau în serios această emoționantă dorință. Și am tot amânat. Însă, cu puțin timp înainte de întâlnirea de acum patru ani, la (re)repetarea invitației, am zis da. Atunci, după ritualul parcurgerii drumului, o dată ajunși în atelier (și după sprijinirea bastonului de șevalet), am revăzut picturile lucrate în ultima perioadă („a întoarcerii acasă”, îmi vine să-i spun). Luate din nou la mână, bucată cu bucată, mari și mici, mângâiate, ascultate parcă, aproape niciuna nu a scăpat fără promisiunea că va fi repictată. „Pe care o alegeți?” Cu gândul la desenele și acuarelele lucrate în vara anului 2010, - într-una din ieșirile „sanatoriale” (de la sanatoriu) -, de o importanță crucială pentru opera sa, m-am oprit asupra unei pânze ce părea că le cuprinde. O pictură lucrată alert, cu o paletă simplă: ocru, roșu englez, alb și negru. Culorile „teroase”, - cum îi plăcea să-și alinte pământurile -, mai degrabă diluate, fiind plimbate peste desenul inițial făcut în cărbune, cu al cărui praf negru se și amestecă în anumite zone. Privită îndelung, (și după evitarea prinderii în „capcana” negrului, - rarefiat prin îndulcirea tăriei și preciziei lui, vezi cele trei trepte valorice spre alb, un fel de black 80%, black 50% și black 30% -, cu ajutorul căruia pictorul cu certitudine vrea să ne fure privirea), vedem un dreptunghi orizontal ușor oblic descendent (bine precizat) într-un dreptunghi orizontal ușor oblic ascendent (plasat în pasaj ca precizare a formei), în dreptunghiul perfect orizontal al pânzei. Atât de simplu. Privești și, cu răbdare, vezi și auzi mișcarea a ceea ce pare să fie un vagon, de fapt un proto-vagon. „Ai ales?” Da, am zis. „Ce?” Un desen, o pânză pictată în anul 2011, care mă trimite cu gândul la vagonul dumneavoastră. „Da?” Da. „Să o semnez.” După ce a luat marker-ul permanent albastru închis, timp în care eu am așezat lucrarea la orizontală pe masa de lucru, a început să scrie, în partea de jos - lateral dreapta: „1998 / EN”. Minunat și mirat deopotrivă îmi amintesc că l-am întrebat dacă știe în ce an suntem. „În 2012”. Curios să aflu de ce a scris „1998” pe o pânză din anul 2011, - știut fiind faptul că între anii 1995 și 2008 a reușit să lucreze, conform propriilor

ERVANT NICOGOSIAN / POVESTEA DIN VIS

afirmații¹, cinci picturi -, l-am întrebat direct. „Așa mi-a venit!”, a zis râzând cu mare poftă. Și îmi mai amintesc că atunci am inventat o întreagă poveste despre cum vor fi induși în eroare cercetătorii operei lui datorită acestei picturi „atemporale”. Amuzamentul situației fiind dat de faptul că în anul 1998, an în care pictorul încă vedea lumea cu ochii, a reușit performanța de a picta lumea ca un nevăzător² (cum toți pictorii și-au dorit și încă își mai doresc să facă, nu?).

CURTEA VECHE 50x61 cm, u/p

Ervant Nicogosian este un abstract senzual netratabil sau un pictor orbit de frumusețea „teroasă” a lumii lui Dumnezeu? Știind că acum Nicogosian este la Bistrița, [cu o expunere grandioasă (ca număr de lucrări și ca perioade de creație acoperite) - Povestea din vis, expoziție curatoriată de Oliv Mircea (a șasea din perspectiva fiicei pictorului, Gilda Mologhianu)], am intrat fără să vreau în ritmul relației noastre de atunci. (Gândurile venite de-a valma le-ați citit deja). Am ascultat o parte din înregistrările discuțiilor noastre legate de pictură; am recitit transcrierile câtorva dintre ele; am revăzut imaginile fotografiate (imagini document - lucrul în atelier, portrete de expresie, drumul cu mașina spre atelier și casă) sau „machetate” (imagini publicitare gândite pentru o carte de autori, ce ar trebui să însoțească o expoziție în doi, la care am început să lucrez din primele zile în care l-am cunoscut). Întrebarea din titlul de acum este mot-á-mot preluată din titlul de atunci. Cu alte cuvinte, în luna mai a anului 2009 eu nu puteam să accept decât două variante pentru orbirea pictorului Nicogosian: 1. Datorită unui fel de indiscreție structurală de a privi viața pământească fix în nuditatea și senzualitatea, în tăria ei. 2. Datorită arătării, prin intervenția compensatorie a divinității, a frumuseții adevăratei lumi (vezi nota 2). Și asta cred și acum. Dar este o ipoteză de lucru la a cărei demonstrabilitate încă lucrez³. Până atunci, reformularea „la rece” a tot ce am spus până acum poate că este o soluție mai potrivită de descriere a experienței trăite alături de el. Între anii 2008-2013, - cu puțin timp înainte de a începe studiile doctorale și până la stabilirea cu locuința la 451 de km⁴ distanță de locuința lui -, am fost martorul și suportul tehnic al unei performanțe despre care Paul Gherasim spunea, în anul 2014, că „nu știu să existe în lume așa ceva”⁵. Autorul performanței: pictorul Ervant Nicogosian. 4 iunie 2017 _________________________________

CURTEA VECHE 50x60 cm, u/p

¹ Marian I. Dobre, Colocviu Ervant Nicogosian, în Binomul studiu după model - experiment în contextul postmodernității românești (cu o privire specială asupra activității grupării Prolog și a lui Ion Grigorescu), secțiunea Addenda. „[dialogul 4 - despre următoarea expoziție personală a pictorului (Galeria Simeza, octombrie 2009), purtat în atelier (orele prânzului, la finalul ședinței de lucru), în timp ce încercam o prematură organizare a reflecțiilor asupra picturilor ce urmau să fie expuse: etapele de lucru, pauzele de boală, obsesiile, regăsirea universului propriu, intervenția gândirii…] / Data: miercuri, 6 mai 2009 / participanți: Ervant Nicogosian (E.N.) și Marian Dobre (M.D); loc de desfășurare: Atelierul 2, Str. Șelari, București. (Înregistrarea și transcrierea, cu completări

ERVANT NICOGOSIAN / POVESTEA DIN VIS

din ciclul GULAG 120x100 cm, u/p, 2008-2014

din ciclul GULAG 50x60 cm, u/p, 2008-2014

și adnotări, aparțin autorului.) / M.D.: Îmi mai spuneți o dată, vă rog, partea cu… / E.N.: Cu ce? / M.D.: Cu anii '80, prima etapă de lucru organizat; cum vă era gândirea de a face... / E.N.: Asta, etapa asta e până în '85, '89… așa ceva, din '80 începând. Asta e! / M.D.: Da. / E.N.: Pentru că până atuncea făceam lucruri… Până în '89 am făcut pe griuri, compartimente. Prea pronunțate. Adică picturi prea compartimentate așa… Cu gratii le spun (râde cu poftă). Pentru că erau Gratii în mintea mea. Gratii din lagăr, pe griuri. Asta (arătând spre pictura aflată în lucru) e pe brun? / M.D.: Da, cu roșu englez… / E.N.: Da. / M.D.: Ocru… / E.N.: A, ocru. / M.D.: E o lumină caldă. / E.N.: Asta e! Începând din '80, începutul anilor '80, până în… hai să spunem că etapa asta a ținut până în '89. Și după 1989 am făcut o pauză, în '90, că atuncea am avut… s-a declanșat zdravăn arterita asta obliterantă a mea, care a ținut foarte mult. Am fost la spital. N-am putut să lucrez până în 1995 când a izbucnit alta: glaucomul. Glaucomul m-a determinat… mi-a făcut ochii praf și am făcut operațiile alea… și cu cataractă… - să nu pictez până în 1998. În '98 am început etapa asta (indicând cu mâna dreaptă spre peretele vestic al atelierului). Alea… aia brună mare, nu știu dacă o știi. / M.D.: Da, o știu. / E.N.: Și încă vreo trei mai am, care sunt tot acolo la perete... Cu compartimente. Adică astea toate aparțin acestei etape. / M.D.: Am înțeles. Aceste patru, cinci lucrări fac parte din perioada sau etapa de trecere. / E.N.: Da, perioada de trecere. Am făcut o pauză foarte mare. Din 2002 pot spune că am început cu brunurile mele. Cu brunuri, dar complet altă etapă, nu? Și iarăși o pauză, că am făcut accident cerebral. Un accident cerebral ușor și, plus, asta… polimialgie, reumatism din ăla. Am făcut tratament cu cortizon, foarte puternic, și așa am reușit să revin la lucru. Și, din 1998 până în 2008, am făcut toate astea... Astea noi vor fi numai în sala a doua, știi? Pun în sala a doua numai din picturile noi pe care le-am făcut o dată cu matale, de când m-ai salvat începând să mă aduci la atelier. Că până la atelier, în perioada asta de trecere, am făcut numai cinci lucrări. Îți dai seama!? În etapa 1998-2008 am făcut numai cinci lucrări! Le știi.” ² În anul 2008, înainte de întâlnirea cu Ervant Nicogosian, am citit cartea lui Orhan Pamuk (laureat al premiului Nobel pentru literatură în anul 2006): Mă numesc Roșu. Ca acum, îmi amintesc că pictura, datorită miniaturiștilor orientali descriși de Pamuk, a căpătat pentru mine o altă dimensiune. Mult dorita orbire! Fără ea opera unui maestru nu era bine văzută și, respectiv, primită de Dumnezeu. Drept urmare, pentru dobândirea ei, - și încă mai are efect asupra mea tehnica de înțepare a ochilor pe ascuns, aplicată de cei „nechemați” pentru a evita rușinea față de ucenicii lor mai ales -, o viață întreagă era dedicată studiului. Unui anumit fel de studiu, ce presupunea depășirea vederii retiniene. Din nenumăratele pasaje ce „preaslăveau”orbirea, într-un caiet de lucru folosit în perioada respectivă l-am găsit pe următorul: „Înainte de pictură era întuneric, iar după pictură tot întuneric va fi. Ne amintim că Dumnezeu ne-a spus «să fim», laolaltă cu vopselele, cu harul şi cu dragostea noastră. A-ţi aminti înseamnă a şti ce ai văzut. A şti înseamnă a-ţi aminti ce ai văzut. A vedea înseamnă a şti fără a-ţi aminti. Prin urmare, a picta înseamnă a-ţi aminti de întuneric. Dragostea de pictură a marilor maeştri este dorinţa de a reveni, odată cu culorile, la întunericul lui Dumnezeu, ştiind că văzul şi culorile au fost zămislite din întuneric. Cel care nu are memorie nu-şi aminteşte nici de Dumnezeu, nici de întunericul Său. Pictura tuturor marilor maeştri caută, în culori, acel întuneric profund din afara timpului...”, Orhan Pamuk, Mă numesc Roşu, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2008, p. 110. Și, citind și recitind textul de mai sus, mă minunez de norocul meu de a întâlni un pictor care să-mi ofere, prin exemplul său, certitudinea adevărului descris de Pamuk. ³ Cu alte cuvinte, după planul lucrării începută atunci lucrez și acum: „ Planul pentru curprinsul cărții de autori / Din multele discuții purtate pe tema picturii avem în intenție să transcriem una singură, sumă de mai multe dialoguri (fapt posibil după ce cumpărăm un reportofon și înregistrăm o bună parte din discuțiile viitoare despre așezarea la lucru, pictura dlui Nicogosian, studiile din adolescență, anii de facultate - profesori, colegi). Primele 3 dialoguri vor fi «de neprețuit» celelalte «de prețuit». Intercalate, vor fi și 4 gânduri axiomatice. Posibil, la final, să adăugăm și câteva cuvinte despre picturile semnate Marian I. Dobre (cele 4 din expoziție): «Haina patriarhului (început de grădină)», «Fără nume (drumul spre casă, de focul Greciei, umbră naturală, crini)», «Sărbătoare (în lucru)» și «Orizont limitat». Pe lângă acestea vor mai fi și altele. / Marian I. Dobre, 1 martie 2009”, în Atelier 2, Carte de autori (machetă, aflată în proprietatea autorului). ⁴ Conform Google Maps. ⁵ „Vă dați seama!? Nemaivăzând în exterior, privirea lui s-a întors cu totul înăuntru. A devenit lăuntrică per se, nu ca figură de stil. Și, paradoxal, a iluminat cele mai tenebroase cotloane ale memoriei sentimentale, complet neplăcute de altfel. Dar ce-a scos la iveală, domnule! Eu nu știu să existe în lume așa ceva. (Desigur, mulți văd și puțini pricep. Asta e oricum condiția artei... Un truism.) Priviți vagonul în care au fost transportați în lagăr. Parcă e desenat de un copil. E inocență și, totodată, oroare. Sau uitați-vă la foișoarele astea de supraveghere care apar și ele obsesiv. Ce să mai spun de numerele 1941 și 1948, omniprezente, sau de cuvântul gulag și denumirile de lagăre Novosibirsk, Aktiubinsk, Karaganda? Practic, cu ele a început viața adultului și cu ele se termină existența omului Ervant Nicogosian. Însă numai cea fizică, de vreme ce uite ce suflet trăiește prin aceste lucrări!”, Paul Gherasim, în cuvântul de deschidere a expoziției Ervant Nicogosian - Lumina întunericului, Galeriile BMR, noiembrie 2014, în Marian Enache, Despre lumina întunericului și oglindirea sufletelor, publicat pe artinfonews.ro.

CURTEA VECHE 50x60 cm, u/p

CURTEA VECHE (I, II) 51x64 cm, u/p, 2005

CURTEA VECHE 90x90 cm, u/p

din ciclul GULAG 80x80 cm, u/p, 2008-2014

din ciclul GULAG 60x80 cm, u/p, 2008-2014

ULTIMA LUCRARE 50x50 cm, u/p

AUTOPORTRET 18x24 cm, u/p, 1954

ERVANT NICOGOSIAN / POVESTEA DIN VIS

Biograﬁe și activitate expozițională -

Ervant Nicogosian s-a născut în 12.06.1928 la Odessa, URSS. Între anii 1941–1948 a fost deportat în lagărele Oranki, Aktiubinsk, Kokuzek, Spassk (Karaganda) URSS, împreună cu familia. S-a repatriat în 1948. - În anul 1954 a absolvit cursurile Institutului de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din București, avîndu-l ca profesor pe Camil Ressu. - Din 1954 este membru al Uniunii Artiștilor Plastici, secția Pictură. - A realizat lucrări de pictură, acuarelă și artă monumentală (mozaic în piatră, marmură și murano). - Din 1954 pînă la sfîrșitul vieții a participat consecvent la toate manifestările expoziționale organizate la București și la numeroase expoziții internaționale: Praga, Helsinki, Ludenscheid, Varșovia, Geneva, Paris etc. Expoziții personale: - 1966 – București, Galeria Simeza - 1970 – București, Galeria Orizont - 1974 – București, Galeria Apollo - 1975 – București, Galeria Simeza - 1988 – București, Galeria Simeza - 1988 – București, Biserica Armenească - 1998 – București, Biserica Armenească - 2002 – București, Galeria Anticariat – Curtea Veche - 2017 – Bistriţa, Galeria Arcade 24 „POVESTEA DIN VIS“ Lucrări monumentale: - 1963 – A realizat pavimentul de marmură de la atelierele Pangratti. - 1971 – A realizat mozaicul de ceramică de la Casa de Cultură din comuna Bărăganu, județul Brăila. - 1987 – A realizat mozaicul de piatră și marmură de la Arhivele Statului din Rîmnicu-Vâlcea (Bătălia de la Posada) - 1990 – A realizat mozaicul de murano de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus (tabloul votiv al domnitorului Constantin Brâncoveanu și ale mitropoliților Ardealului – Antonie Plămădeală și Nicodim, ctitori ai mănăstirii). Participă la tabere și simpozioane internaționale de pictură: - 1972 – Solina, Polonia - 1975 – Prilep, Iugoslavia - 1989 – Sczeczin, Polonia

ERVANT NICOGOSIAN / POVESTEA DIN VIS

A obținut: - Premiul pentru artă monumentală pentru mozaicul Lupta de la Posada - Ordinul Meritul Cultural clasa a V-a, decretul 640/1968 - Medalia a XXX-a aniversare a RSR, 1974 Numeroase lucrări ale sale se află în colecții particulare: Victor Becherschi – București, Fred Greger, Michelle Benoit– Metz, Franța. Numeroase lucrări se află în muzee de stat din România: București, Craiova, Iași, Brașov, Ploiești, Timișoara, Botoșani, Cluj-Napoca, Bacău, Rîmnicu-Sărat, Hunedoara, etc. Despre opera sa au apărut numeroase articole critice: - Informația și Contemporanul, 16.09.1966 - Revista ARTA nr. 11/1966 - Contemporanul, 22.11.1968, autor Adrian Petringenaru - România liberă, 02.11 1969, autor Constantin Anastasiu - Steagul Roșu, 01.11.1969, autor Virgil Mocanu - România literară, 13.11.1969, autor Ana Arghir - Contemporanul, 24.10.1969, autor Amelia Pavel - Informația, 29.11.1969, autor M. Deac - ARTA nr.1 și nr. 10/1970, autori Ana Arghir, Olga Bușuneag - România liberă, 15.09.1970, autor Amza Argintescu - Contemporanul, 18.09.1970, autor Constantin Prut - Scînteia, 19.09.1970, autor Mariana Preutu România literară, 24.09.1970, autor Amelia Pavel - Dicționarul artiștilor români contemporani, Editura Meridiane 1976, pag.356, autor criticul Octavian Barbosa - Ararat, 09/2000, articolul O viață de pictor - Ararat, 03/2000, articolul Ervant Nicogosian contemporanul nostru, autor Ioana Maria Bogdan - Formele neliniștii, autor Cicerone Cioroianu În aprilie 2002, Luiza Barcan îi dedică o emisiune de artă la Radio România Internațional. Televiziunea Română sub redacția lui Radu George Serafim îl prezintă pe Ervant Nicogosian și opera sa într-un film de referință, cu imagini realizate în anii 1993 și 1998

Bistriţa, 2017

S-a stins din viață la 26.05.2014 la București.

Uniunea Artiștilor Plastici din România Uniunea Artiștilor Plastici / Bistriţa Galeria Arcade 24 Evenimentul expoziţional se bucură de sprijinul Consiliului Judeţean Bistriţa-Năsăud, al Primăriei Municipiului Bistriţa, al Consiliului Local Bistriţa, al Centrului Cultural Municipal Bistriţa și al Centrului Judeţean pentru Cultură Bistriţa-Năsăud

Bistrița, iunie 2017

Expoziția POVESTEA DIN VIS ERVANT NICOGOSIAN curatorul expoziţiei: Oliv Mircea

Prezentarea şi lansarea catalogului 20 iunie 2017, Bistriţa

Concept editorial: Oliv Mircea Graﬁc design: Blue Apple Concept Text critic: Oliv Mircea Texte: Paul Gherasim, Bedros Horasangian, Gilda Mologhianu, Oliv Mircea, Marian Dobre, Mihai Sârbulescu, Ervant Nicogosian, Alina Skultety Ervant Nicogosian în dialog cu: Iolanda Malamen, Veronica Marinescu Transcriere şi corectură text: Suzana Silay Foto: Blue Apple Concept Tipar: Transilvania Print Editura NOSA NOSTRA ISBN: 978-606-8897-05-9