Revista Postasul Septembrie 2019

Page 1


Oamenii Poºtei

PPoştaşul oştaşul ddee ccursă urssăă llungă ungă Probabil că la naşterea lui, una dintre ursitoare – asta, dacă a avut mai multe – s-a frecat la ochi de oboseală şi a rămas cu ei împăienjeniţi, că uite ce s-a întâmplat. A scris pe borna vieţii lui mai multe încercări decât altora, care trec prin viaţă ca lebăda prin apă... A scris cum un om simplu, ieşit din comă la câteva zile de la naştere şi aproape orb, va ajunge să îşi depăşească propriile limite. Cum va fi în acelaşi timp şi poştaş şi alergător de maraton în competiţii oficiale, cu steagul României pe tricou, dar şi cum va ajunge să se antreneze cu trupele speciale ale Armatei Române. Un fel de Rambo sau „soldat universal” al zilelor noastre.

Nici nu ştii ce imagine i se potriveşte cel mai bine, dacă te gândeşti că, de-a lungul anilor, colegii de muncă i-au pus ba ştampila de Robocop, ba i-au spus Maraton, ba Rambo. Cert e că, atât de simpatizat şi îndrăgit este de oamenii cu care se înconjoară, că niciun astfel de apelativ nu i-a fost adresat ironic, ci în mod neaoş românesc, cu drag. Adică din suflet. Nu zicem că nu i s-ar potrivi ceva dintre caracteristicile personajelor cu care a fost „botezat”, dar viaţa lui de până acum a avut sigur un moment când a făcut să i se suprapună perfect şi imaginea celebrului personaj de film Forrest Gump care, după ce a scăpat de cârjele de lemn, a luat-o la sănătoasa fără vreo ţintă şi a alergat prin lume descătuşându-şi viaţa lui, dar, cel mai important, şi a altora, care i-au urmat exemplul. Pentru că despre puterea exemplului este vorba în aceste rânduri, scrise despre viaţa unuia dintre noi, poştaşii. Exemplul că niciodată nu este prea târziu să scapi de trecutul întunecat la propriu sau la figurat şi să te redescoperi cu ajutorul calităţilor umane, a perseverenţei, ambiţiei şi motivaţiei cu care îţi urmezi orizonturile. Cel mai bine îţi dai seama că acest lucru este adevărat când ai în faţă exemplul oferit de un om care a trăit patruzeci de ani aproape orb şi care, în prezent, a ajuns să reprezinte România 12 ¦ SEPTEMBRIE 2019

oficial, ca alergător al celor mai grele probe din atletism, maratonul şi semimaratonul. Şi care are multe de povestit...

Primii pași în cursa vieții „Aproape de a-i veni sorocul mamei să mă aducă pe lume, în 1974, comuniştii trăseseră câteva pensule de vopsea pe pereţii câtorva saloane de boli infecţioase şi hotărâseră să facă maternitate din ele, la fostul Spital Caritas, la câteva străzi de locul unde am copilărit”, îşi începe povestea colegul nostru Robert Ghiţea, angajatul Depozitului Central din Bucureşti. Măsura nepricopsită a celor din administraţia medicală care se grăbeau să aducă pe lume cât mai mulţi copii, indiferent cum, a făcut ca toţi nou-născuţii să fie infestaţi în acele zile blestemate cu virusul meningoencefalic şi cu bacilul piocianic. Două pietre de moară care au dus la efecte dezastruoase. „Am stat 48 de ore în comă. Aşa am intrat eu în viaţă. Doctorii le-au zis părinţilor mei că, dacă trec de acele ore, aveam şanşe să trăiesc, dar cu mari sechele la nivelul capului, creier sau ochi. Dintre toţi copiii născuţi atunci, numai eu am ieşit din comă şi am supravieţuit, iar prognozele medicilor aveau să se adeverească, dar în varianta


În portul militar, Robert (foto jos) a participat alături de trupele speciale la exerciții care l-au făcut să-și depășească propriile limite

fericită. Nu aveam creierul afectat, dar rămâsesem aproape orb”, spune Robert. De aici a urmat o viaţă marcată de neputinţa exprimării totale a firii lui, care era energică. Până la un punct, când Cerul întoarce foaia.

De la Robocop în Romtelecom la Maraton în Poştă Cu un câmp vizual de doar 25%, ajutat puţin şi de ochelarii de vedere cu lentilele groase cât fundul sticlei de sifon, a trăit o viaţă prin şcolile de nevăzători, cu grad mare de handicap. Dar nu chiar de la începutul şcolii. „Primii ani de învăţământ am fost în clasele normale, până când şi-au dat seama, când m-au pus să citesc o poezie, că eu, de fapt, nu vedeam să o citesc, ci o spuneam din memorie. Aşa că am fost transferat la o şcoală specială pentru nevăzători. Am urmat după aceea şcoala profesională, când am ieşit cu meseria de montator de cutii de ambalat. Aveam o viteză când făceam cutiile de carton de te mirai”, se confesează colegul nostru de la Depozitul Central al CNPR. Anii petrecuţi în sistemul şcolar pentru nevăzători şi-au pus amprenta pe tot ce a înţeles el despre lume. A învăţat cum să nu se dea niciodată bătut în faţa greutăţilor pe care

le întâmpină şi cum să se adapteze permanent. Norocul lui că în anii capitalismului sălbatic de după căderea comunismului, timp în care nu găseai locuri de muncă, a întâlnit un director din Romtelecom, pe când telefoanele erau parte din Poştă, care avea nevoie să angajeze o femeie de serviciu, dar care a rămas surprins de replica lui Robert, care i-a spus că el vrea doar să muncească, indiferent de ce i se dă de făcut. Aşa că omul a renunţat la ideea cu femeia de serviciu şi l-a angajat pe el, ca „om bun la toate”. Practic, se ocupa de tot ce însemna activităţi administrative şi de protocol. „Pe vremea aia nu erau telefoane mobile şi, de fiecare dată, când aveam ceva de făcut, rezolvam în mare viteză. Aveam ceva în mine care mă împingea de la spate, aşa ca o energie greu de spus în cuvinte. De multe ori îi uimeam cât de repede luam scările la alergat, deşi uitau să îmi zică ce mai au nevoie pe la birouri. De fiecare dată mă întorceam din drum şi nu refuzam nimic. Aşa că mi-au spus Robocop, că li s-a părut că eram teleghidat”, zâmbeşte Robert. Dar personajul simpatic şi întotdeauna prezent să ajute pe toată lumea a ajuns să fie dat afară pe vremea când în economie se făceau restructurări. Un fel de şut în partea dorsală, care i-a indicat cărarea pe mai departe. „M-au dat afară chiar de ziua mea de naştere. Au crezut că voi POªTAªUL489 ¦ 13


Oamenii Poºtei fi dărâmat, dar am ieşit de acolo făcând o mare cinste colegilor”, îşi deapănă Robert amintirile. Aşa a ajuns la Poştă, unde s-a angajat şi unde, în acest timp, a reuşit să facă şi Liceul de Poştă. Uşor-uşor, de la Depozitul Central, unde lucrează pe partea logistică, s-a făcut remarcat şi dincolo de colectivul lui. Foarte puţină lume îl ştie după nume şi prenume. „Dacă te duci în tranzitul din Bucureşti şi întrebi de Robert nu prea o să afli cine e ăla, dar dacă ai întrebat de Maraton, imediat o să ştie de cine întrebi”, râde omul cu poreclă de probă sportivă. Şi, nu întâmplător, a ajuns la renumele ăsta.

Ochi mai buni pe CAR Pentru că, pe când poştaşul Ghiţea se pregătea să facă 40 de ani, ursitoarea de la naşterea lui a intrat probabil la pensie. Şi-a pus şi ea ochelari, că, de, era bătrână şi a văzut cum este să nu ai ochi buni. Şi şi-a adus aminte de Robert. „Atunci m-am născut încă o dată, iar viaţa mea a căpătat altă direcţie. Eram deja însurat, fetiţa mi se născuse, deci om serios, cum s-ar spune. Am hotărât să caut să mă operez la ochi. Deşi medicii nu prea îmi dădeau şanse de reuşită, ba dimpotrivă, riscuri şi mai mari, am fost hotărât să îmi încerc norocul. Soţia şi fetiţa nu au vrut să mă lase la operaţie de frică să nu fie şi mai rău. M-am dus, mi-am făcut împrumut CAR şi m-am lăsat pe mâna doctorului şi a lui Dumnezeu. Şi am reuşit. Mi-au schimbat cristalinul, iar dintr-un câmp vizual de 25% au reuşit să mă aducă la 85%, cu ajutorul ochelarilor. Când am văzut că lumea poate avea şi alte contururi şi forme nu pot să vă zic ce a fost în inima mea”, se bate cu palma pe frunte Robert. Iar de la o viaţă aproape normală, în care lumea nu mai era în ceaţă şi în care nu te mai chinui să apropii foarte mult obiectele de ochi pentru a-ţi da seama ce scrie pe ele şi până la marea pasiune a lui nu a mai fost mult. „Cât timp am fost o persoană cu dizabilităţi nu am făcut niciun sport deşi, uneori, îmi venea să o rup la fugă. Până într-o zi, când o colegă de la PRMB, Mariana Braboveanu m-a luat să o ajut să ridicăm chitul de echipament de alergare la un cros pentru băiatul ei. Atunci m-a întrebat de ce nu mă înscriu şi eu, pentru că mă ştia mai energic de la depozit. Aşa am ajuns să mă înscriu la cursa populară de 3,5 km, care s-a alergat în jurul Casei Poporului. Deşi nu mai alergasem niciodată, am scos un timp de 15 minute. Asta

se întâmpla în urmă cu şase ani. M-a încurajat rezultatul ăla. Uşor, prinsesem deja gustul adrenalinei. Începusem să alerg singur şi după aia am intrat în diverse grupuri care aleargă în parcuri. Am avut rezultate bune la nişte crosuri şi semimaratoane şi am reuşit să devin într-un final sportiv cu antrenor personal, înscris la Federaţia Română de Atletism, care m-a pregătit pentru Maratonul Internaţional Bucureşti”, zice Robert. În perioada de maxim antrenament, când pregăteşte participarea la vreun maraton sau semimaraton, aleargă zeci de kilometri pe săptămână. Deja, de aproximativ cinci ani de când a început să dea drumul la picioare după putinţa inimii şi a muşchilor a reuşit să îşi facă întreg bagajul de informaţii, pe care îl deţine orice alergător profesionist. Zice că, pentru el, la o cursă în care aleargă maratonul de 42 de kilometri, cel mai important este segmentul dintre kilometrul 25 şi kilometrul 32. Atunci este momentul hotărâtor, în care se dă lupta în fiecare alergător de cursă lungă. Este zona când te lupţi efectiv cu limitele tale fizice şi mentale. Este zona când poți abandona foarte uşor, dar şi zona când poţi prinde aripi din nou, spre a termina cursa cu bine. Şi nu de puţine ori i s-a întâmplat să treacă şi prin experienţe dure, în care corpul zicea ceva, iar mintea altceva. „Am avut de câteva ori momente în care n-am mai putut să mă opresc din alergat la finalul cursei pentru că mi se blocaseră muşchii. Creierul îmi spunea că s-a terminat, dar corpul se tot ducea înainte. Noroc că m-au prins de braţe cei din personalul asistent că mă loveam tare de gardurile de protecţie”, dezvăluie sportivul din cele trăite pe pistele de alergare. În toată perioada de când s-a apucat să facă sport şi-a dat seama că lui numai cursele lungi şi foarte lungi i se potrivesc cel mai bine. „Am avut situaţii în care am alergat şi câte trei curse mai mici în aceeaşi zi şi în locuri diferite. Îmi ziceau toţi că sunt nebun, că e cazul s-o iau mai uşor. Nu pot să zic decât că mă simt cel mai bine atunci când alerg. Atunci mă eliberez de toate gândurile negative, atunci simt că am energie cu adevărat. Nu alerg cu gândul să câştig cursa. Alerg având, în primul rând, ca scop lupta cu limitele mele. Câştigător eşti şi dacă termini cursa şi nu abandonezi în probele astea grele”, ne mărturiseşte cel poreclit Maraton. Angajatul Depozitului Central al CNPR spune, cu regret oarecum, că nu poate participa la Marşul Factorilor Poştali, pentru că el nu poate respecta pasul tehnic al pro-

Robert Ghițea (dreapta) a schimbat haina de poștaș cu cea de scafandru în trupele speciale ale MAPN

Atât în transportor, cât și în „burta” Delfinului, Submarinul Armatei Române, Robert a trăit experiențe palpitante

14 ¦ SEPTEMBRIE 2019


O parte din medaliile și cupele câștigate, dar și ținta de antrenament stau la loc de cinste în biroul lui Robert

bei, din cauza exploziei muşchilor şi a nevoiei de adrenalină. „Eu, în primii trei sau patru kilometri, de abia mă încălzesc, după care intru în turaţie maximă. La Marşul Factorilor aş fi un concurent foarte slab, chiar dacă mi-aş impune să particip”, recunoaşte Robert.

Cum a ajuns Maraton mort de o sută de ori Alergatul însă, nu numai că i-a schimbat viaţa, dar a venit şi cu surprize dintre cele mai neaşteptate. În filmul Forrest Gump personajul principal zicea o replică despre cum este viaţa ca o cutie de bomboane de ciocolată. Robert Ghiţea ştie cel mai bine cum se ambalează o cutie de carton, iar viaţa de dinaintea operaţiei la ochi l-a învăţat să ia partea bună a lucrurilor indiferent ce se ascunde în cutia pe care viaţa ţi-o face cadou. Aşa că, tot prin intermediul alergatului, a ajuns să trăiască cea mai tare experienţă din viaţa lui, dacă vorbim despre descărcarea de adrenalină prin vene. În anul 2017, a câştigat cea de-a doua ediţie a VeteRun, un cros de 5 km distanţă de alergare, competiţie care este organizată în fiecare primăvară de către Ministerul Apărării Naţionale. Premiul a fost o zi la Marea Neagră, petrecută de cei care au câştigat locurile unu, doi şi trei la fete şi băieţi în compania trupelor speciale ale Forţelor Navale ale Armatei, mai exact la Centrul de Scafandrii. „Comandorului i s-a părut timpul foarte scurt şi a dat ordin ca perioada să fie extinsă la o săptămână, pentru că ce avea să ne pregătească necesita timp mai mult. În acea săptămână am petrecut un stagiu de pregătire complet alături de soldaţii şi ofiţerii din trupele speciale ale Forţelor Navale, în care ni s-a prezentat tehnica militară, am facut diverse exerciţii de asalt şi scufundări cu scafandrii profesionişti şi am tras cu pistolul şi pistolul-mitralieră în poligon”, povesteşte Robert, entuziasmat de experienţele trăite. Şi, pentru o persoană care nu a făcut stagiul militar, totul a avut un impact enorm. A văzut, în prima zi, cum se antrenează scafandrii profesionişti şi cum fac teste la mare adâncime în biocamera în care trăiau câteva zile izolaţi la mare adâncime. În ziua următoare, ofiţerii i-au dus pe el şi pe ceilalţi concurenţi câştigători în portul militar de la Marea Neagră, pentru a li se prezenta armamentul cu care urmau să facă tragerile la poligon. „Ziua tragerilor a fost una specială pentru că ofiţerii

care ne însoţeau ne-au organizat un exerciţiu complet de înaintare în teren inamic. Pe o căldură de 40 de grade, ne-au echipat complet. Ne-au dat căşti de metal, combinezoane, veste antiglonţ, arme cu încărcătoare şi ne-au dus cu camionul de armată cu prelată până la cinci kilometri de poligon, unde ne-au lăsat cu ofiţerii să parcurgem distanţa pe jos, printr-o zonă pustie cu mărăcini. Ne-au arătat cum se asigură paza grupului, doi asigurau faţa, doi lateralele şi doi spatele, care chiar trebuiau să înainteze aşa. La un moment dat am văzut că ofiţerii şi-au făcut nişte semne între ei şi la scurt timp au strigat: «Culcat! Atac inamic în faţă!» şi au aruncat la zece metri de noi nişte grenade de antrenament care fac zgomot puternic şi fum. Toţi s-au aruncat la pământ, numai eu am rămas în picioare. «Băi poştaşule, pe front erai mort de o sută de ori», mi-au zis. Ei nu ştiau că eu, 40 de ani nevăzând bine, am învățat să nu reacţionez la stimuli de frică, chestii la care eu nu am reacţie”, ne spune Robert. Grupul a ajuns teafăr şi nevătămat în poligon, iar ofiţerii i-au urmărit îndeaproape pentru a efectua corect tragerile. „Am tras cu puşcă automată două tipuri de tragere, foc cu foc şi foc automat, după care am tras şi cu pistolul cincisprezece cartuşe. Mi-am luat ca amintire de acolo ţinta la care am tras eu, pe care am lipit-o pe toată uşa de la intrarea biroului unde lucrez”, ne destăinuie „soldatul universal”. Ziua următoare tragerilor a fost alocată scufundărilor alături de instructorii ofiţeri scafandrii profesionişti din cadrul trupelor speciale ale Forţelor Navale. „Pentru că trebuia să ştii să ţii în gură suportul de furtun pentru oxigen, iar mie nu prea mi-a ieşit din prima, am înghiţit apă din Marea Neagră câtă nu am băut eu la toate cursele de alergat. După aceea, au iniţiat un exerciţiu de asalt cu bărcile speciale, în care trebuia să cucerim un punct fix în mijlocul apei. Am aflat apoi că o insulă la cinci kilometri depărtare de mal este locul de antrenament al trupelor speciale, loc unde am ajuns şi noi în mare viteză şi unde am avut iarăşi experienţa grenadelor de antrenament. Următoarea zi am fost premiaţi personal de comandantul bazei, un om extraordinar. Pot spune că asta a fost o experienţă pe care cu siguranţă o voi povesti nepoţilor”, ne-a destăinuit din speranţele de viitor poştaşul cu nume de cursă lungă, care ne-a asigurat că, în cazul lui, niciodată nu i s-a potrivit sintagma singurătatea alergătorului de cursă lungă, pentru că întotdeauna a simţit că are pe cineva alături, dar mai ales deasupra sa. POªTAªUL489 ¦ 15



Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.