Eveniment
Poşta română, de 155 de
câteva dintre cărţile poştale puse în vânzare în oficiile poştale cu ocazia celebrării a 155 de ani de istorie
P
rin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Moldovei, la 5 ianuarie 1859, iar mai apoi, la 24 ianuarie acelaşi an, şi al Țării Româneşti s-a realizat de fapt Unirea Principatelor Române. În fapt, procesul de unificare legislativă şi administrativă al celor două principate a fost mai lung şi mult mai complex. Din punct de vedere poştal au continuat să existe două administrații separate, cea din Moldova condusă de V. Grigoriu şi cea din Țara Românească, sub cârmuirea lui Tănase Bolintineanu. Serviciul poştal din Muntenia era inferior celui din Moldova şi de aceea a început un program de restructurare al acestuia pentru a-l aduce la acelaşi nivel cu cel de dincolo de Milcov, în vederea unificării. În 1860 poştele din Muntenia, considerându-se că sunt o sursă de venituri, au fost trecute din subordinea Ministerului de Interne sub autoritatea Ministerului de Finanțe, aşa cum era şi în Moldova. A fost numit un nou director în persoana lui Panaiot Sevescu. Joncțiunea dintre cele două rețele poştale se făcea la Focşani. A existat chiar un proiect de unificare a Poştelor din cele două principate care prevedea înființarea unei direcții generale unice cu sediul la Focşani. Guvernul Principatelor Unite a hotărât, în şedința din 17 iulie 1862, unificarea celor două administrații poştale, decizie aprobată prin Decretul nr. 527 din 23 iulie 1862. De la 1 august 1862 a început să funcționeze o singură administrație poştală, care avea sediul la Bucureşti şi era condusă de fostul director 10 ¦
AUGUST 2017
al Poştelor din Țara Românească, Panaiot Sevescu. Prin desființarea Direcțiunii Poştelor din Moldova, o parte a personalului acestei instituții a fost transferat la Bucureşti iar altă parte la biroul poştal din Iaşi. Printre persoanele transferate la Bucureşti îl regăsim şi pe austriacul Johan von Manowarda. Acesta, împreună cu alți trei funcționari poştali austro-ungari, veniseră la Iaşi în toamna anului 1858 pentru a coordona activitatea de modernizare şi eficientizare a poştelor moldovene. Johan von Manowarda şi-a continuat activitatea de instructor poştal şi la Bucureşti, până în 1864. El a deținut o poziție importantă în ierarhia poştală din Principatele Unite, fiind plătit cu 2600 lei lunar, în timp ce Panaiot Sevescu, directorul poştelor, avea numai 1500 lei. În Moldova sistemul modern de francare a scrisorilor cu mărci poştale fusese introdus încă de la 1 iulie 1858, când au fost puse în circulație vestitele timbre Cap de Bour. La 15 noiembrie 1858, ca urmare a schimbării tarifului poştal, a apărut a doua serie de mărci poştale Cap de Bour. Ambele emisiuni au circulat numai în Moldova. În acest timp, în Țara Românească scrisorile circulau nefrancate. Odată cu unificarea poştală a fost pusă în circulație o serie de mărci poştale, cunoscută sub denumirea de Principatele Unite, primul tiraj fiind realizat la o presă manuală. Timbrele aveau valorile nominale de 3 parale, destinate francării ziarelor şi imprimatelor, de 6 parale pentru scrisorile loco şi de 30 de parale pentru corespondențele în țară. Mărcile reprezentau simbolurile celor
alexandru ioan cuza
două principate: vulturul Țării Româneşti şi bourul Moldovei. Culorile în care au fost imprimate timbrele au fost cele ale tricolorului: galben, roşu şi albastru. Având în vedere volumul şi complexitatea activității poştale din Principatele Unite, ministrul de finanțe Alexandru Cantacuzino i-a acordat, în august 1862, directorului poştelor dreptul de a semna în numele ministrului orice document privind activitatea din acest domeniu. Se poate spune că astfel directorul poştelor a devenit un demnitar al statului.
ani în slujba românilor unificarea cu telegraful şi telefoanele În şedința Consiliului de Miniştri din 29 august 1864, desfăşurată sub conducerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, s-a luat decizia comasării serviciului poştal cu cel telegrafic. În fruntea Direcției Generale a Poştelor şi Telegrafului a fost numit Cezar Librecht, care ocupa, din 1859, funcția de inspector general al telegrafelor. La 3/15 decembrie 1865, domnitorul Al.I.Cuza a promulgat Legea de organizare a Serviciului de poştă şi telegraf. În 1865 a fost organizat şi serviciul de poştă rurală. Modernizarea serviciului de poştă şi telegraf a continuat pe parcursul secolului al XIX-lea. În 1871 a intrat în vigoare o nouă lege a poştelor şi telegrafului, iar în 1874 s-a înființat „Biroul statistic al poştelor şi telegrafelor". Cu ocazia primului Congres Poştal, desfăşurat în perioada 15 septembrie - 9 octombrie 1874, la Berna, s-a decis crearea Uniunii Poştale Universale, România fiind unul dintre cei 22 de membri fondatori ai organizației. România a fost reprezentată la congres de George Lahovari, director general al poştelor şi telegrafului. Serviciului poştal şi telegrafic i s-a adăugat, în 1893, şi serviciul telefonic, sub simbolul PTT (Poştă-Telegraf- Telefoane). În 1892, după elaborarea legii pentru construirea Palatului Poştelor, arhitectul Alexandru Săvulescu a fost desemnat să realizeze planurile clădirii. Arhitectul a vizitat mai multe oraşe europene (Paris, Viena, Torino, Milano, Veneţia, Budapesta, Zurich şi Geneva) şi a studiat clădirile serviciilor poştale împreună cu directorul poştelor de atunci, Ernest
Sturza. Edilii Bucureştiului au decis să construiască Palatul Poştelor pe un teren pe care, în secolul al XVII-lea, se aflau casele marelui agă Constantin Bălăceanu, pe locul cărora domnitorul Constantin Brâncoveanu a construit un han ce i-a purtat numele - „Hanul Constantin Vodă'', distrus în incendiul din 1847. Piatra de temelie a clădirii a fost pusă la 20 octombrie 1894, în cadrul unei mari solemnităţi, la care au participat regele Carol I, prim-ministrul de atunci, Lascăr Catargiu, miniştrii Cabinetului şi edilii Capitalei. Clădirea, amplasată pe un teren de peste 10.000 mp şi cu o suprafaţă desfăşurată pe patru niveluri, are o faţadă monumentală, în stil neoclasic, cu un portic larg, format din zece coloane dorice, iar extremităţile sunt formate din două volume proeminente, înălţate şi acoperite de câte o cupolă. Palatul a fost inaugurat în anul 1900, pentru beneficiarul său iniţial, PTT. Poşta centrală a oraşului a funcţionat în clădire până în 1970, când au început lucrări de renovare a clădirii şi de amenajare a Muzeului Naţional de Istorie, după ce în martie 1970 a apărut Hotărârea Consiliului de Miniştri al Republicii Socialiste România (de la acea vreme) privind înfiinţarea Muzeului de Istorie al Republicii Socialiste România. Doi ani mai târziu, la 8 mai 1972, era deschis pentru public cel mai mare muzeu de istorie din România, actualul Muzeu Naţional de Istorie a României.
Poşta a trecut la calendarul Gregorian încă din 1864 Un lucru care dovedeşte o dată în plus dorinţa noii instituţii telegrafo-poştale de
adaptare la nou şi la cerinţele clienţilor săi interni dar şi externi este faptul că Cezar Librecht a întreprins demersuri către Consiliul de Miniştri spre a trece la calendarul gregorian, care fusese adoptat deja de foarte multe ţări occidentale. Decizia a fost motivată prin aceea că „trebuie evitate neînţelegerile ce se iveau la corespondenţele telegrafo-poştale cu străinătatea”. Drept urmare, într-un decret emis în data de 18 decembrie 1864 se stabileau următoarele:
„Art. 1- Spre înlăturarea neînţelegerilor ce se ivescu în corespondenţele telegrafo-poştale cu străinătatea, de odată cu espirarea anului corent 1864, se introduce calendarul Gregorian în întregul serviciu al telegrafelor şi poştelor din România”. Practic, Poşta şi Telegraful au adoptat stilul Gregorian cu peste o jumătate de secol faţă de data oficială la care România a trecut la noul stil, lucru ce s-a întâmplat abia în 1919, ţara noastră fiind printre ultimele care au făcut acest pas. Calendarul gregorian l-a substituit pe cel iulian. Numele „gregorian” vine de la Papa Grigore al XIII-lea, ai cărui astronomi constataseră că în Calendarul Iulian se acumulase o întârziere semnificativă, din cauza unei erori de calcul (până în 1.582 erau circa 10 zile). Papa Grigore a fost cel care a dispus reformarea calendarului iulian şi a introdus noul calendar, corectat, care astăzi îi poartă numele. Calendarul gregorian a fost adoptat rapid în mai toată lumea catolică. Lumea protestantă l-a preluat şi ea mai târziu, însă ţările ortodoxe, din raţiuni dogmatice, îl evitaseră complet.
POªTAªUL464 ¦ 11
Eveniment O istorie a serviciilor poştale povestită de muzeograful braşovean marinela Barna:
„leafa directorilor de poştă la sfârşit de secol XiX: salariu, casă şi 10% din veniturile oficiului 365 de zile de studiu intens. Peste 50 de ani de apariţii tipografice „periaţi”, din care, în aproape jumătate, instrumentul de lucru a fost limba chirilică. Mii de publicaţii săptămânale şi cotidiene, scrisori şi cărţi poştale citite. Toate acestea, scoase la lumină, au conturat o lume. Cea a serviciilor poştale. Practic, o parte din istoria românilor, frumos povestită, printr-una dintre cele mai frumoase expoziţii cu tematică poştală realizată în ultimii ani în spaţiul cultural românesc. Oamenii din spatele tuturor acestor eforturi nevăzute? Muzeograful Marinela Barna şi ai săi colegi de la Muzeul Casa Mureşenilor din Braşov.
Unii citesc astăzi ziare pentru a afla noutăţile zilei. Alţii sunt puţin mai altfel. Citesc ziare pentru a afla ştiri, dar, din trecut. Pentru a trăi corect prezentul, trebuie să îţi cunoşti bine trecutul. Adică propria istorie. Pornind de la miile de scrisori din arhivele Muzeului „Casa Mureşenilor“, casa imnului naţional, muzeograful Marilena Barna a reconstituit o istorie a serviciilor poştale braşovene şi, prin extensie, a românilor, valorificând-o prin expoziţia „Serviciile poştale în trecut“. Ingeniosul instrument cultural povesteşte elegant „capitole” de la transportul scrisorilor cu Poştalionul şi până la apariţia timbrelor şi a telegrafului. Expoziţia este găzduită deja de al treilea oraş din ţară şi se bucură de o mare apreciere din partea publicului vizitator, numai la Braşov reuşind să atingă o audienţă de aproape zece mii de vizitatori. După ce a fost împrumutată pentru a fi expusă la Blaj, în anul 2015, la Muzeul de Istorie Augustin Bunea, expoziţia „Serviciile poştale în trecut” a ajuns anul acesta şi la Muzeul de Istorie şi Arheologie din Tulcea, unde va putea fi vizionată până la sfârşitul lunii octombrie. Am luat drumul Braşovului pentru a ne întâlni cu omul care a muncit la recompunerea istoriei poştale, muzeograful Marinela Barna, pentru a afla şi mai multe despre cum era poşta odinioară şi care au fost cele mai spectaculoase lucruri descoperite în viaţa înaintaşilor noştri de breaslă.
12 ¦
AUGUST 2017
muzeograful marinela Barna, alături de colegii săi de la muzeul casa mureşenilor
după ce a bucurat ochii a mii de braşoveni, expoziţia „Serviciile poştale în trecut” a fost inaugurată anul acesta şi în oraşul tulcea
condiţie de angajare în Poştă: „viaţa nepătată” Cum s-a ajuns la ideea unei expoziţii poştale? Simplu. Prin cercetare profesională, pregătind o altă documentare pentru o expoziţie. Muzeograful ne povesteşte că a fost o constatare personală, în timp ce pregătea documentarea unei expoziţii, care avea ca subiect publicitatea în presa secolului al XIX-lea. Mai precis, ce tipuri de anunţuri de mică publicitate erau publicate în Gazeta de Transilvania. Aşa a constatat că, pe o perioadă mare de timp, în ziarul editat de familia Muresenilor se puteau găsi foarte multe anunţuri de angajare în Poştă. „Introducerea poştei rurale în Austria, în anul 1868, avea ca scop facilitarea accesului populaţiei la serviciul poştal. Activităţile din cadrul oficiilor poştale rurale erau preluate de particulari, care erau remuneraţi. Oficialii poştali rurali aveau ca atribuţii vânzarea de timbre şi preluarea scrisorilor. În perioada 1878-1892 erau anunţate în Gazeta Transilvaniei 69 de posturi de magistri poştali, două posturi de servitor la poştă şi telegraf, două posturi de expeditor poştal, un post de transportor poştal şi unul de director poştal. Majoritatea posturilor erau cerute pentru oficii poştale rurale nou-înfiinţate în comitatele Hunedoara, Târnava Mică şi Turda-Arieş, localităţi unde se înregistrau cele mai numeroase cereri”, ne povesteşte Marinela Barna. Potrivit acesteia, documentele istorice atestă faptul că cerinţele pentru
funcţionarii poştali erau următoarele: să aibă vârsta legală de 20 de ani pentru bărbaţi şi de 18 ani pentru femei, să aibă „viaţa nepătată” şi cunoştinţele necesare, să fi absolvit o şcoală civilă sau un institut similar. Erau preferaţi cei cu avere. Dosarul de concurs se depunea la Direcţia Poştelor din Sibiu. Petiţiile se trimiteau în manuscris timbrate. Fiecare nou-angajat depunea o cauţiune cuprinsă între 100 şi 150 florini, leafa anuală a unui magistru poştal se încadra între 120 şi 300 de florini, iar unui director poştal i se asigura o leafă de 387 florini, locuinţă şi 10% din venitul brut al oficiului. „După un an de documentare, am reuşit să facem această expoziţie, care a avut vernisajul la Muzeul Casa Mureşenilor din Braşov, în anul 2013. Am putut, astfel, să oferim vizitatorilor nu doar posibilitatea de a afla informaţii despre evoluţia serviciilor poştale în ultima jumătate a secolului a XIX-lea, ci şi o priză directă cu o parte din cele peste 25.000 de scrisori ale familiei Mureşenilor, simbol al luptei pentru drepturile românilor din Transilvania. Am ales, astfel, câteva cărţi poştale ale familiei Mureşanu, care au fost citite şi înregistrate pe un suport audio de doi actori braşoveni şi care au putut fi ascultate, în spaţiul muzeal, la căşti de vizitatori, în timp ce imaginea cărţii poştale le era proiectată pe display-uri. Un altfel de contact cu acel parfum de epocă, care a fost apreciat de cei care ne-au călcat pragul“, povesteşte curatorul expoziţiei, muzeograful Marinela Barna. Expoziţia are ca bază de do-
cumentare arhiva celor peste 25.000 de documente, fotografii, ziare periodice şi carte veche, dar în special scrisorile între membrii familiei Mureşenilor şi Gazeta de Transilvania. „Publicaţia era în mijlocul comunităţii şi pentru a ajunge la cumpărători avea nevoie de distribuţia poştei. Care, aflată sub administraţie austro-ungară nu respecta timpii de destinaţie, trebuind cumva analizată de POªTAªUL464 ¦ 13
Eveniment organele de cenzură. În plus, mai era şi problema discriminărilor de limbă. Nu de puţine ori am întâlnit anunţuri în publicaţie care avertizau românii din Ţara Românească să nu mai scrie adresele în alfabet latin sau chirilic, pentru că poştaşii, neştiind să citească nu mai distribuiau scrisorile”. La Braşov, expoziţia a fost desfăşurată în două săli. În prima dintre acestea au fost montate panouri cu informaţii privind mărcile poştale şi serviciile poştale, în special cu activitatea oficiului poştal de la poalele Tâmpei. În cea de-a doua sală, panourile au „vorbit” vizitatorilor despre telegraful de la acele vremuri, a prezentat macheta unui oficiu poştal la scară 1/1, o hartă amănunţită a drumurilor poştale, dar şi lucruri inedite din evoluţia serviciilor poştale, cum ar fi codul secret al lipirii timbrelor pe scrisoare.
corespondenţă dezinfectată prin afumare sau cu vapori de oţet „Izvoarele istorice atestă faptul că în Transilvania primele servicii poştale datează din timpul administrației romane, în timp ce, primele căruţe cu cai au fost introduse în timpul regelui Matei Corvin, în a doua jumă-
gare. Iată un exemplu interesant care îmi vine în minte acum. În timpul epidemiilor de ciumă din 1531, în staţia poştală de la Turnu Roşu, una din cele mai importante din Sibiu, era instituit un post permanent de carantină. Scrisorile şi pachetele poştale erau dezinfectate prin diverse metode: sistem de afumare, tratare cu vapori de oţet sau substanţe acide. În secolul al XVII-lea, se dezvoltă o densă reţea de drumuri aflată în legătură cu marile centre comerciale şi meşteşugăreşti din Braşov, Sibiu şi Bistriţa. În jurul anului 1700, la Predeal funcţiona un punct oficial de trecere a poştalioanelor spre şi din Ţara Românească. Liniile poştale pentru scrisori şi călători au fost înfiinţate în 1749 şi erau deservite de poştalioane şi diligenţe. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, Samuel von Brukenthal a dispus repararea drumurilor poştale şi crearea de noi rute din Sibiu. În deceniul trei al anilor 1800, poşta a cunoscut un proces de reorganizare, asigurându-se legătura oraşelor Cluj, Braşov, Sibiu cu ţările din apusul Europei. S-au extins şi s-au diversificat şi legăturile cu Ţara Românească şi Moldova”, ne precizează Marinela Barna. Muzeograful ne-a povestit că, la începuturile poştei, scrisorile erau trimise fără plic. Potrivit acesteia, scrisorile se îndoiau, iar pe spate se scria adresa
reai să trimiţi la Viena suma de 100 de florini, plăteai conform tarifului vechi o taxă de 1 florin şi 5 creiţari. După anul 1878, taxa ajunsese la doar 21 de creiţari. „Secolul al XIX-lea aducea şi în sistemul poştal transilvănean reforme importante. La data de 1 iunie 1817, se introducea cutia poştală în fiecare oficiu poştal din Imperiu şi plata serviciului poştal. Primele cutii poştale erau din lemn, cu o fantă necesară introducerii scrisorilor şi au fost amplasate în interiorul oficiilor. Cutiile poştale pentru exterior au apărut şi ele curând după aceea şi s-au răspândit după introducerea mărcilor poştale, în jurul anului 1850. Erau pictate în negru şi galben, culorile monarhiei", precizează curatorul expoziţiei „Serviciile Poştale în trecut”.
codurile lipirii timbrelor spuneau adevărul Am aflat de la muzeograful „Casa Mureşenilor” că, cel mai de succes „colţ” care a prins la publicul expoziţiei a fost dezvăluirea „codului timbrelor”. Este vorba despre un adevărat limbaj secret care transmitea, în funcţie de cum era lipit timbrul, o anumită informaţie, fără legătură cu rândurile „ofi-
codul secret al lipirii timbrelor pe scrisori dezvăluit vizitatorilor expoziţiei
tate a secolului al XIII-lea. Într-adevăr, pot spune că am avut privilegiul să lucrez cu surse de informaţie extrem de fidele. Şi, slavă Domnului, noi, aici, la Muzeul Mureşenilor deţinem în conservare arhiva uneia dintre cele mai preţioase surse de informaţii a acelor vremuri, anume Gazeta de Transilvania, primul ziar politic şi informativ al românilor din Ardeal. Prin intermediul publicaţiei putem astăzi să ajungem să cunoaştem toate realităţile societăţii, toate problemele sociale, toate greutăţile pe care românii le întâmpinau sub administraţiile austro-un14 ¦
AUGUST 2017
destinatarului. Mult mai târziu au apărut plicurile. De atunci a început şi taxarea trimiterilor. O trimitere poştală de la Braşov costa, la început, 3 creiţari. Taxele poştale la începutul secolului al XIX-lea erau ridicate. Mai mult decât atât, se percepea un tarif extrapoştă pentru Ardeal, adică o „cinste” cu valori diferite: 9 creiţari pentru un cal şi o staţiune de poştă, 12 creiţari şi jumătate pentru o trăsură neacoperită, 25 de creiţari pentru o trăsură acoperită. Astfel, de la Sibiu la Braşov o epistolă costa 10 creiţari, iar de la Sibiu la Timişoara, costa 22 de creiţari. Dacă do-
ciale” din scrisoare. Acesta era folosit de cei care corespondau, dar Gazeta de Transilvania le-a explicat cititorilor săi într-una din ediţiile sale. „Şi eu am fost extrem de surprinsă de o asemenea apariţie, care poate oricând rivaliza cu presa tabloidă din zilele noastre, dar şi cu lumea romanelor poliţiste. Astfel, Gazeta Transilvaniei nr. 59, din anul 1882, publica articolul „Amanţii din zilele noastre... şi puţin poetici au născocit limbajul timbrelor poştale! Nu este aşa?”, în care se explica faptul că există între corespondenţi un limbaj secret. Astfel, timbrul
pus de-andoaselea, pe colţul stâng al scrisorii, înseamnă „Te iubesc”, iar în acelaşi colţ, dar de-a latul „Mi-am dat inima altuia”. Când acesta era poziţionat drept în partea de jos sau de sus a plicului însemna „La revedere”. Dacă era pus de-andoaselea, la mâna dreaptă, în colţ, avea un mesaj categoric „Nu-ţi mai da osteneala să-mi scrii”. Marca poziţionată la mijloc-sus avea un scurt şi concis mesaj „Da!”, iar poziţionat la mijloc-jos însemna „Nu!”. Era cât se poate de clar. Adevărul era întotdeauna consultat, dincolo de cuvintele scrise în scrisori, prin examinarea modului în care era lipit timbrul”, ne povesteşte muzeograful Marinela Barna. În urma cercetărilor informaţiilor publicate în Gazeta Transilvaniei, a reieşit că o reformă totală în poşta Transilvaniei a fost introdusă începând cu 4 mai 1846. Cursul poştelor călăreţe şi a diligenţelor s-a schimbat şi s-au introdus noi servicii. A apărut produsul Mallepost, adică poşta cu genţi (săculeţi, traiste, pachete) care circula de două ori pe săptămână. Se puteau trimite bani şi pachete felurite. Cu Mallepost puteau călători şi trei persoane. Poşta călare, asigura legătura între Sibiu şi Cluj, respectiv Sibiu şi Braşov. O nouă reformă a poştăritului şi a tarifelor poştale intra în vigoare la 1 noiembrie 1878. Prevederile reformei s-au tipărit în Gazeta Transilvaniei, numerele 99, 100, 101 din 1878. Noile principii erau: scăderea portului/taxei, aceeaşi valoare a portului/ taxei fără consideraţie de distanţă, simplificarea modului de a calcula portul/taxa, scăderea preţurilor pentru expedieri francate şi aplicarea mărcilor/timbrelor şi la francarea pachetelor. În 1881 se încheia o convenţie poştală cu privire la schimbul de colete poştale fără declarare de valoare între Austro-Ungaria, Germania, Belgia, România, Danemarca, Egipt, Spania, Franţa, Marea Britanie, Indiile britanice, Italia, Luxemburg, Muntenegru, Ţările de Jos, Persia, Portugalia, Bulgaria, Serbia, Suedia, Norvegia, Elveţia şi Turcia. Când se introducea noul tarif poştal în Imperiul AustroUngar, pachetele încă nu se puteau franca prin lipirea de mărci poştale. Pentru pachetele care ocupau mai mult loc se plătea o taxă suplimentară. Nu se puteau expedia pachete mai grele de 50 kg. Direcţia poştală din Sibiu atrăgea atenţia că adresele să se scrie pe învelitoare, nu să se lipească. Vânatul nesângeros, dintr-o bucată, se putea trimite cu poşta şi neîmpachetat. Păsările vânate, în schimb, se trimiteau în coşuri sau împachetate în frunze de stejar. O inovaţie foarte importantă pentru lumea comercială apărea la 1 octombrie 1882, când, la diferite oficii poştale din întreg imperiul, inclusiv din Transilvania, se primeau încasări de „accepte şi socoteli” de la persoane private. Se renunţa la mijlocirea băncilor sau a unor persoane de încredere pentru astfel de servicii. Încasarea banilor se făcea de către poştă în mod oficial. Începând cu 1 august 1888, oficiile poştale nu mai percepeau nicio taxă pentru înmânarea epistolelor, cărţilor de corespondenţă, mostrelor de mărfuri şi ziarelor.
Casa Muşenilor, casa imnului naţional
Muzeul Casa Mureşenilor din Braşov, înfiinţat în anul 1968 ca urmare a donaţiei făcută de urmaşii familiei Mureşianu, se află în Piaţa Sfatului. Alături de o valoroasă colecţie de mobilier, pictură şi sculptură, muzeul deţine una din cele mai bogate şi importante arhive de familie din România. În anul 2003, muzeul s-a extins prin deschiderea secţiei de literatură – Casa Ştefan Baciu. Muzeul Casa Mureşenilor este consacrat memoriei mai multor membri ai acestei familii, cu mari merite în viaţa culturală şi politică a vremii lor. Familia Mureşianu, originară din Maramureş, prin Iacob Mureşianu (1812-1887) clădeşte o dinastie culturală la Braşov. În deceniul trei al secolului al XIX-lea acesta vine în oraşul de la poalele Tâmpei ca profesor, din 1850 preia redactarea primului ziar românesc ardelean – Gazeta Transilvaniei, devine membru al ASTREI şi al Academiei Române. Numele său este legat de înfiinţarea mai multor şcoli româneşti (Academia de drept şi Şcoala de Agronomie fiind cele mai importante demersuri pentru români ardeleni, nerealizate din păcate) precum şi de înfiinţarea unor organizaţii culturale (Reuniunea Femeilor Române din Braşov, prima societate românească de femei din istoria ţării noastre, ale cărei membre au fost soacra şi soţia) Iacob Mureşianu crează în 1850 dansul ROMANA, dans de societate inspirat din dansurile noastre populare Haţegana, Ardeleana, Pe picior, Braşoveanca. ROMANA s-a dansat la balurile din Transilvania, Banat, Moldova dar şi la balurile studenţimii din Budapesta şi Viena, până la începutul celui de Al Doilea Război Mondial. Braşovul este legat de Imnul de Stat al României printr-un alt membru al dinastiei Mureşenilor. Văr primar cu Iacob, poetul Andrei Mureşanu (1816-1863) îşi găseşte un binemeritat loc în Casa Mureşenilor, cu informaţii legate de viaţa şi activitatea sa. Poveştile familiei continuă cu generaţiile următoare: fiii – Aurel Mureşianu (18471909), primul gazetar profesionist din Transilvania, Iacob Mureşianu (1857-1917), compozitor, Traian Mureşianu (1864-1901), sculptor şi nepoţii – Aurel A. Mureşianu (1889-1950), publicist şi Iuliu Mureşianu (1900-1956), compozitor. Femeile acestei dinastii şi-au adus şi ele contribuţia la istoria Transilvaniei. Sevastia (1824-1879), soţia lui Iacob Mureşianu, provenea dintr-o familie înstărită şi cunoscută în sfera culturală a oraşului, încă din secolul al XVIII-lea. Implicarea ei în cauzele naţionale a fost răsplătită, fiind una din cele 13 femei din Transilvania decorate cu medalia Crucea Comemorativă „Elisabeta”, medalie oferită de către regele Carol I al României pentru donaţii în timpul Războiului de Independenţă. Deşi o mică parte a creaţiei artistice este cunoscută astăzi, Elena (1862-1924), soţia lui Aurel Mureşianu, a fost prima femeie-artist cu studii de specialitate din spaţiul românesc. Tabourile ei se regăsesc în patrimoniul braşovean al Muzeului Casa Mureşenilor şi al Muzeului de Artă. Şi-a susţinut soţul în demersul acestuia de a tipări cotidianul Gazeta Transilvaniei, adeseori preluând conducerea temporară a redacţiei şi a Tipografiei „A. Mureşianu”. După moartea soţului, între 1909-1912, a condus Gazeta Transilvaniei şi Tipografia „A. Mureşianu”. În anul 2015, în urma unui proces de renovare şi modernizare, muzeul s-a transformat în cel mai mare spaţiu expoziţional din Braşov. Alături de expoziţia permanentă, cele opt săli sunt deschise pentru găzduirea expoziţiilor temporare de artă şi istorie.
POªTAªUL464 ¦ 15