alaturi, desigur, de Anglia – pe teritoriul german. Napoleon insa va bascula victorios situatia si se va impune in capul tuturor operatiilor. Dupa stralucita victorie de la Lodi, in 10 mai 1796, a inceput sa simta mai mult propria sa forta si capacitatea lui de a impune Directoratului, confensandu-se, cum releva acelasi Jean Tulard: „Dupa Lodi m-am privit din ce in ce mai putin ca un simplu general si tot mai mult ca un om chemat sa influenteze decisiv soarta unui popor. Mi-a devenit insistenta ideea potrivit careia voi putea ajunge un actor decisiv pe scena noastra politica. S-a nascut atunci prima scanteie a acestei inalte ambitii”. Va fi acesta crezul nestramutat al intregii sale vieti, al activitatii sale de Consul si Prim Consul, de imparat cuceritor dar si creator de societate civila, asa cum rezulta din operele sale, din „Memoriile” sale, din faptele sale – cu cele bune si cu cele rele pentru ca au fost si din acestea din urma... ...Victoriile din Italia ii vor aduce faima de conducator de
Napoleon Bonaparte expeditia in egipt • „Ideile sunt fonduri care nu aduc castig si dobanda decat in mainile talentului” Rivarol Debut de iulie 1798. O mare armata franceza al carei comandant fusese numit, de catre Directorat, generalul Napoleon Bonaparte, va debarca in Egipt, la Alexandria, cu misiunea de a cuceri stravechea tara a faraonilor. „O veritabila nebunie aceea de a imbarca cei mai buni generali si trupele lor de elita pe nave ce vor traversa o mare – Mediterana – in cea mai mare parte controlata de flota engleza, inamica. Nebunie de a se lansa in cucerirea unei tari apartinand unui aliat traditional al Frantei, Imperiul Otoman, fara declaratie de razboi si nici o alta explicatie decat aceea a vointei, putin neasteptata, de a aduce libertatea egiptenilor ce se dorea, in realitate, sa fie colonizati.Nebunie de a anunta ca Anglia va fi combatuta in Egipt, in vreme ce englezii nu erau implantati acolo. Nebunie, in sfarsit, de a debarca in Egipt, in iulie, in timpul celei mai puternice calduri, cu soldati echipati pentru a trece Alpii si nu pentru a infrunta rigorile desertului...” – scria, cu circa 10 ani in urma, intr-un foarte riguros studiu al sau, ^n “Historia” profesorul Jean Tulard, membru al Institutului Frantei. Si totusi, mentioneaza distinsul specialist in perioada „Napoleon Bona-parte”, expeditia in Egipt parea la un asemenea punct extravaganta ca trebuia cu siguranta sa ne intrebam asupra adevaratelor ratiuni ale acestei cuceriri... Putem spune ca acestea au fost, inainte de orice, politice. Iata, Revolutia din 1789 era aproape sfarsita. Directoratul de 5 membrii, care guverna Franta in virtutea Constitutiei din 1795, oscila intre doua pericole. Anume, regalistii, care doreau restaurarea vechilui regim, cu Ludovic al XVIII-lea, si „exclusivistii”, in spe-ta nostalnicii „Terorii”. In asemenea circumstante, regimul de atunci era privit, in opinia publica, drept victima unei conjuncturi economice si financiare dezastruoase. Practic, aproape nimeni nu ignora ca numai o lovitura de stat militara putea „deznoda” situatia. Iar pentru aceasta „trebuia” un general. Desigur, am simplificat, dar in esenta lucrurile