Banchiza Urbana #6 by igloo media

o publicaţie igloomedia

Creative Est#2 I PulS și poezie urbană marca Vhils I Cornel Lazia – fotografie urbană Parcul Naţional Văcărești, un caz de bună practică I Farmecul periferiei Bucureștiului: PeriferiaB Cele mai frumoase cărţi I O conversaţie cu Hypno I Designul de produs românesc, încotro?

Banchiza Urbană salută, prezintă și susţine creativitatea și

industriile creative. De fapt, face acest lucru încă de la prima apariţie, în 2014. Și iată că, după doi ani și în lumea din ce în ce mai trepidantă și mai nesigură a printului, continuă să susţină creativitatea în toate ipostazele ei, într-o nouă formă grafică, mai generoasă în conţinut și în numărul de pagini. De ce nu ar strica s-o răsfoiţi în cafenele, baruri, înaintea unui spectacol sau a unei întâlniri importante? Pentru că ia pulsul orașului în toate ipostazele sale: evenimente, iniţiative urbane, festivaluri, locuri, trasee culturale ori proiecte inedite. Pentru că vorbește despre voi, oamenii care animaţi Bucureștiul și-l faceţi să respire și să se configureze frumos și onest. Prin design, arhitectură, fotografii, scriitură, muzică, teatru, fashion ori artă stradală. Și prin acele pasiuni și meșteșuguri care riscă să dispară sub povara unor valori care se diluează. Pentru că, de ce nu, mâna și ochiul trebuie să ia o pauză de la tehnologie spre a se reconecta cu soft touch-ul paginii scrise. Banchiza Urbană rămâne acel teritoriu plutitor prin apele Bucureștiului unde orice este și devine posibil. O platformă-tribună igloo, în paginile căreia industriile creative se pot instala confortabil și de unde pot flutura steaguri sau arunca manifeste, confetti, idei, povești, realizări. Manuela Zipiși

29 lei

igloo - habitat & arhitectur` 174 octombrie - noiembrie 2016

Creative Est

Industriile creative, acest festin pe care încă învăţăm să-l digerăm Interviul realizat de: Manuela Zipişi; Foto: Creative Est

Pentru că încă avem de „tocit” serios la materia industrii creative, cea de-a doua ediţie a festivalului Creative Est (10-16 octombrie) s-a concretizat într-o săptămână de descoperire și învăţare despre industriile creative românești și est-europene. Un portret a ceea ce înseamnă industriile creative pentru plaiul mioritic ne-a creionat Sabina Baciu, director executiv al Asociaţiei ORICUM – iniţiatorii festivalului.

Cum s-a schimbat în ultmii ani percepţia românilor apropo de industriile creative? Aş zice că de ceva timp românii înţeleg ce sunt industriile creative – faptul că acest concept umbrelă aduce la aceeaşi masă tehnologia cu artele vizuale, designul cu meşteşugurile, muzica cu filmul şi arhitectura cu gastronomia. Şi mai mult, că acest concept – în loc să ne încurce şi complice – de fapt este un instrument foarte bun de a atrage atenţia mai multor actori asupra importanţei (şi beneficiilor) culturii în societate. Iar antreprenoriatul a devenit un lucru dezirabil – creativitate, multă muncă şi curaj – sunt trăsături de care avem nevoie în România! Care ar fi, concret, câteva exemple de moduri în care designul, moda, arta şi tehnologia ne pot influenţa oraşele, contribuind la creşterea calităţii vieţii urbane din Bucureşti? Primul lucru care îmi vine în minte este proiectul celor de la studioBasar pentru Lacul Tei – crearea de mobilier urban cu şi pentru cetăţeni este unul dintre cele mai concrete lucruri prin care creşte calitatea vieţii urbane. Apoi, dezvoltarea de noi spaţii de expunere şi producţie, cum sunt NOD Makerspace sau Halele Carol, reprezintă o gură de aer nesperată pentru micii antreprenori care au nevoie de un spaţiu accesibil în care să îşi poată desfăşura activitatea sau organiza evenimente. Importanţa din ce în ce mai mare a proprietarilor de cafenele şi restaurante în a-şi gândi spaţiul alături de un arhitect şi designer de interior şi folosind obiecte româneşti este un alt factor care pentru mine contribuie clar la creşterea calităţii vieţii. La fel şi dezvoltarea gastronomiei stradale prin evenimente dedicate!

Şi, da e nevoie de multe – Bucureştiul nu excelează la acest capitol. Tocmai de aceea, în cadrul festivalului, la conferinţa „A City Shaped by Creative Industries”, au existat exemple concrete din Belgrad, Hamburg, Kiev, Nantes, Tartu, dar și din Arad, Braşov ori Bucureşti. Cât de importantă a fost alegerea locului de desfăşurare a festivalului pentru mesajul acestuia? Evenimentul central al festivalului a avut loc într-o hală din Industria bumbacului. Pentru noi e foarte important acest spaţiu, pentru că ilustrează cum, printr-o dezvoltare organică, un grup de oameni şi business-uri creative pot pune pe hartă un vechi complex industrial care, în lipsa activităţii de producţie, funcţiona de câţiva ani ca depozit pentru firme. Hala pe care am închiriat-o pentru festival funcţiona înainte ca depozit de hârtie igienică, de exemplu. NOD Makerspace, Gastrobar, La firul ierbii şi toate celelalte business-uri din complex creează premisele unui super-proiect de reconversie industrială – de la Fabrica de săpun și întreprinderea Industria bumbacului, până la spaţii de depozitare şi apoi centru de industrii creative pare un drum foarte lung (şi este), dar foarte foarte mulţi paşi au fost făcuţi deja. Iar rolul festivalului este de a crea un exerciţiu de imaginaţie despre cum ar arăta acest complex de hale dacă s-ar muta aici resursele creative ale oraşului. Ce s-a îmbunătăţit la cea de-a doua ediţie a Creative Est? Multe, fără a nega problemele apărute pe parcurs. Ce sper să rămână însă este echipa extraordinară cu care lucrez şi care are încredere în acest festival la fel de mult ca şi mine.

Parcul Naţional Văcărești

Un caz de bună practică la nivel global Text: Silvia Gugu; Foto: Helmut Ignat

„București, România — De regulă, o infrastructură enormă lăsată în paragină nu duce la multe lucruri bune. Dar București e pe cale să transforme o groapă epică în ceva special”. Așa începe articolul semnat de Simone d’Antonio în Citiscope despre rezerva naturală Văcărești. Venit în România cu ocazia conferinţei „Comunicarea agendei urbane – Academia de jurnalism urban”, organizată de igloo media în iulie 2016, jurnalistul a extras pentru Citiscope, o publicaţie americană dedicată bunelor practici urbane, câteva lecţii care pot ghida și alte iniţiative de conservare a naturii:

Faceţi locul să apară special D’Antonio arată că primul pas în demersurile de conservare a Văcăreștiului a fost dezvăluirea potenţialului locului prin fotografiile de excepţie realizate de Helmut Ignat și publicate în ediţia românească a National Geographic. Acest gest iniţial a fost urmat de o vastă campanie de comunicare care a mediatizat intens fotografiile în rândul publicului larg și autorităţilor. Construirea unui observator la etajul 17 al unei clădiri din vecinătate a pus la dispozitie un punct de contact direct între public și natura fostului rezervor.

Apelaţi la date Activiștii au stabilit valoarea de diversitate a sitului și efectul acestuia asupra reducerii nivelului de CO2 cu măsurători concrete. În plus, apelând la studii de caz de succes, și-au întărit pledoaria cu proiecţii privitoare la creșterea calităţii vieţii rezidenţilor și beneficiile economice aduse de turism. Toate aceste informaţii au oferit pe tavă autorităţilor argumentele pentru a include proiectul în strategia Bucureștiului pentru 2035.

3 4

Implicaţi comunitatea locală Deși iniţiativa a pornit de la activiști care nu locuiau în zona Văcăreștiului, campania a reușit să implice localnicii în paza și asigurarea accesibilităţii parcului pentru diverse grupuri de interese, iar gestionarea operaţională a parcului va fi delegată grupurilor comunitare.

Construiţi momentul Succesul răsunător al unui astfel de proiect duce și la conștientizarea problemei de bază în rândul publicului larg și autorităţilor, ceea ce poate rezulta în iniţiative similare și un lobby mai substanţial pentru politici de mediu. Puteţi citi articolul în engleză pe citiscope.org.

UrbanEye Film Festival 2016

rbanEye Film Festival deschide, din nou, discuţia despre oraș în cadrul celei de-a treia ediţii ce va avea loc între 16-20 noiembrie la Cinema Elvira Popescu și Cinemateca Eforie. În premieră pentru ţara noastră, festivalul aduce pe ecrane documentare premiate, care abordează în moduri diferite teme legate de mediul construit, de modelarea acestuia și de oamenii care îl locuiesc. Deși produse în alte părţi ale lumii, filmele proiectate sunt relevante și pentru contextul actual din România, programul festivalului incluzând discuţii și dezbateri cu profesioniști din discipline diferite, care vor face legătura dintre subiecte și contextul local. Anul acesta, două dintre temele festivalului prezintă perspective asupra Memoriei, dar și asupra conceptului de Acasă. Printre filmele proiectate în cadrul acestor teme se numără The Destruction of Memory (r. Tim Slade, USA, 2016), care ridică o problemă extrem de importantă: distrugerile culturale din timpul

războaielor și efectul pe care acestea îl au asupra memorie și identităţii comunităţilor, sau A Wallnut Tree (r. Ammar Aziz, Pakistan, 2015), care urmărește povestea unei familii pakistaneze dintr-o tabără de refugiaţi prinsă între viitorul incert și dorinţa de întoarcere acasă. Dacă în ediţiile trecute filmele din UrbanEye au pus accentul pe formele de locuire din orașe, anul acesta una dintre teme abordează o altă componentă urbană importantă, dar mai puţin discutată: Apa. În această secţiune va fi proiectat și filmul H2Omx (r. José Cohen, Lorenzo Hagerman, Mexic, 2013), care investighează criza apei prin care trece unul dintre cele mai mari orașe din lume: Mexico City. O constantă rămâne tema Portrete de Arhitecţi, în care spectatorii vor urmări și filmul Getting Frank Gehry (r. A.P. Komen, Karen Murphy, Australia, 2015), care spune controversata poveste a primei clădiri pe care arhitectul Frank Gehry a ridicat-o în Australia. www.urbaneye.ro

Film Français

Text: Manuela Zipiși; Foto: Institut Français de Bucarest

Ne place cinematograful francez. Pentru accent. Și nu numai. După cum ne place să mergem de ani de zile la Elvire Popesco. Care, în urma dispariţiei (sperăm temporare) a Cinema Studio, a devenit cel mai emblematic cinematograf festivalier al orașului. Și cu cel mai impresionat design. Anul acesta se împlinesc 80 de ani de când Institutul Francez funcţionează în București, pe Bulevardul Dacia, în fostul hotel particular proiectat de arhitectul Oscar Maugsch. Iar ediţia recent încheiată a Festivalului Filmului Francez a marcat aniversarea cu numărul 20. În mijlocul atâtor cifre, am ales cinci filme franţuzești, prezente în festival, bune de văzut sau revăzut.

1964 s-a dovedit a fi un an bun pentru Jacques Demy, care pleca acasă de la Cannes cu Palme d’or-ul pentru muzicalul „Les parapluies de Cherbourg”, Iar 2016 poate fi considerat un an bun pentru ocazia de a revedea acest film emblematic și emoţionant în variantă restaurată.

„Je ne suis pas un salaud” este o meditaţie asupra unei realităţi stringente a zilelor noastre, în regia lui Emmanuel Finkiel. După ce este agresat de un grup de bărbaţi pe stradă, Eddie îl va acuza pe nedrept pe arabul Ahmed, doar pentru că îl zărise cu câteva zile în urmă...

Vă e frică de ascensor? Dacă răspunsul e „nu”, veţi fi cel puţin tulburaţi după vizionarea filmului semnat de Louis Malle, „Ascenseur pour l’échafaud”. O poveste care nu și-a pierdut farmecul din 1958 până astăzi, mai ales graţie cuplului Jeanne Moreau-Maurice Ronet.

„Les Malheurs de Sophie” – noul film al lui Christophe Honoré. O invitaţie de a plonja colorat într-un univers de basm și de a o urma pe micuţa Sophie într-o călătorie a „nenorocirilor” sale. Filmul va intra pe marile noastre ecrane la început de decembrie.

Nu putea lipsi din listă un muzical clasic și de referinţă pentru cinematograful franţuzesc. Este vorba despre „French Cancan” în regia lui Jean Renoir (1954). Parisul începutului de secol XIX, Moulin Rouge, atmosferă desprinsă din tablourile impresioniștilor și... Jean Gabin în rolul principal.

Câini

No Country for Old... Dogs Text: Manuela Zipiși; Foto: Iulia Weiss

remiat (Cannes, TIFF) și foarte apreciat, primul lungmetraj semnat de Bogdan Mirică este genul de film care te urmărește și după ieșirea din sala de cinema. Un anume miros emanat de imaginea unui sat dobrogean de graniţă, ars de soare și mlăștinos, se suprapune senzaţiei aproape viscerale a unui rău și a unei tensiuni care cresc lent și otrăvitor într-un no man’s land populat de caractere puternice. Debutul filmului, dar și multe dintre cadrele construite lent, minuţios, amintesc de tușele serialului american „True Detective”. Ca și acolo, sentimentul unui rău dincolo de fire pândește fiecare scenă. Roman (Dragoș Bucur), un tânăr bucureștean, revine în satului bunicului său pentru a vinde un vast pământ moștenit. Blestemul pe care pare a-l purta locul vine la pachet cu figuri desprinse dintr-o apăsată estetică a urâtului. În același registru se încadrează și câinele de pază din ograda casei bunicului – contrar primei impresii, unul dintre cei mai inofensivi „câini” ai poveștii. Samir – portretizat de un Vlad Ivanov mereu surprinzător prin nuanţele pe care le poate imprima

unui personaj – este „zmeul zmeilor”, șeful unei bande misterios-dubioase care face legea în zonă. El va personifica, la nivel uman, întreaga tensiune a locului care se revelează treptat (se vorbește mult despre Samir până la intrarea efectivă a acestuia în scenă). Poliţistul-șef al satului (Gheorghe Visu) este un trup împuţinat de boală, surprins în situaţia limită de a lua o hotărâre vitală: ignorarea, în continuare, sau înfruntarea răului. Lui Gheorghe Visu îi izbutește scena unei cine cu care va fi probabil asociat multă vreme de-acum înainte: cercetarea minuţioasă, pe o farfurie, a unei tălpi umane și a bocancului aferent. Nimic nu pare a fi întâmplător în filmul lui Mirică, ceea ce poate fi explicat și prin procesul lent, minuţios de scriere și transformare a scenariului timp de patru ani. Crescendo-ul thriller-ului este accentuat de imaginea semnată de Andrei Butică, dar și de privilegierea unei alternanţe între cadre ample care pun în perspectivă parcursul violent al poveștii și cele de detaliu, în care timpul pare a avea răbdare infinită pentru a înregistra-observa anumite detalii. Finalul vă va duce cumva cu gândul la Tarantino, sau nu – dar lasă în mod cert loc de ceva mai mult. Poate o continuare...

Sieranevada

Concert din muzică de apartament Text: Manuela Zipiși; Foto: Mandragora

acă trăiaţi cu impresia că în filmul românesc se mănâncă mult și bine, cel mai recent film al lui Cristi Puiu nu va face decât să vă întărească convingerea. Este vorba despre un ospăţ prilejuit de parastasul de 40 de zile al lui Emil, soţ și tată de familie. Defunctul devine liantul celor 17 personaje care se vor mișca prin cadru. În caz de simptome claustrofobice, mic avertisment: filmul se petrece în mare parte într-un apartament de bloc bucureștean cu patru camere, între uși care se închid și se deschid peste tăceri, secrete, zarvă ori nervi. Cele câteva scene de exterior, nicidecum lipsite de substanţă, ori de tușe noi ale personajelor, nu reușesc să știrbească senzaţia generală de univers așezat convenabil „între patru pereţi”. Pentru că între patru pereţi, nu-i așa, se desfășoară multe din scenele vieţii și tot între patru pereţi stă și personajul absent – tatăl, care se poate identifica cu ochiul camerei plasată obiectiv, observaţional. E o adevărată simfonie discursul cinematografic al lui Cristi Puiu. Sau, mai nuanţat spus, o muzică de cameră pentru pian, vioară, violă, violoncel și tot așa... Un micro-univers uman se desfășoară timp de trei ore sub pretextul acestui parastas.

Sunt mama și cei trei copii (doi băieţi și o fată), fiecare dintre ei cu partenerii și dramele lor. Mai sunt mătușa sensibilă cu soţ scandalagiu și fustangiu și copiii lor „scapaţi din mână” sau puţin obsedaţi de teoria conspiraţiei. Sunt prietenii de famile: un cuplu academic și prăfuit, o tanti vehement apărătoare a comunismului care nu-și scoate epocala căciulă de blană, prietena care se străduiește să împace pe toată lumea, devenind sacul de box, o croată ameţită care pică din întâmplare la parastas... „Sieranevada” nu este un film care caracterizează tipologic starea naţiei, ci mai degrabă o plonjare fină într-o scrutare a condiţiei umane. De la relaţia cu părinţii și confruntarea propriului trecut, la problemele de cuplu – variaţiuni pe aceeași temă. Iar apartamentul de bloc vibrează în așteptarea preotului și a sarmalelor. Ar mai fi de subliniat diferenţierea subtil trasată între feminin și masculin, două lumi diferite care se intersectează, se ciocnesc sau curg în paralel cu paradigme diferite. Cu gândul la Balzac, am putea compara „Sieranevada” cu o felie, onest decupată, de „Comedie umană”.

Fragment de FNT 14

„Scene dintr-o căsnicie” cu Radu Jude la debut în teatru Text: Manuela Zipiși; Foto: Cristian Munteanu

ebutul regizoral al lui Radu Jude în teatru nu iese chiar în totalitate din rama filmului. Jude a ales un text ce a stat la baza unei mini-serii din 1973, scrise și regizate de Ingmar Bergman, „Scene dintr-o căsnicie”, pe care l-a montat în această primăvară la Teatrul Naţional din Timișoara. Povestea, care a provocat un adevărat val de divorţuri în Suedia anilor ’70, decupează scene din căsnicia lui Marianne și a lui Johan, pe care îi cunoaștem la un deceniu de la căsătorie și pe care o să-i însoţim încă pe atât, parcurgând diverse straturi și ipostaze ale relaţiei lor, care merg de la iubire până la ură și înapoi. Reprezentaţia bucureșteană a piesei regizate de Radu Jude a avut loc în cadrul ediţiei din acest an a Festivalului Naţional de Teatru. Revenind la piesă, am putea spune că răbdarea spectatorului contemporan este ușor pusă la încercare de cele două ore și patruzeci de minute fără pauză ale spectacolului. Cu toate acestea, sunt detalii care te fac să reziști în poveste, până la capăt. Primul „personaj” remarcabil este apartamentul conjugal în care se va desfășura, cu mici excepţii, întreaga acţiune. Un decor modern, funcţional, care amintește de mise-en-scène-urile Ikea adăpostește cuplul aparent fericit Marianne-Johan, în realitate disfuncţional, care va divorţa două scene mai târziu.

O menţiune pozitivă pentru scenografia semnată de Iuliana Vîlsan care oglindește întreaga scenă într-un perete înclinat, poziţionat deasupra patului. Ar mai fi apoi costumele, cu un accent obsesiv pe roșu care trimite la Almodovar și la personajele sale pătimaș-tulburate. Marianne și Johan își analizează și își trăiesc relaţia la scenă deschisă. Filosofia amoroasă atinge deopotrivă agonia și extazul, dar din păcate, de multe ori dialogul alunecă într-un artificial deranjant. Ion Rizea, interpretul lui Johan, atinge în anumite momente un burlesc care ajunge undeva departe de ceea ce ne imaginăm a fi carnea unui personaj de esenţă nordică. Cele două „feţe” ale Mariannei, înainte de divorţ plus în finalul spectacolului și varianta emancipată, care învaţă să se miște prin Univers fără Johan, sunt interpretate cu naturaleţe de către tandemul Alina Ilea – Claudia Ieremia. Lui Radu Jude îi reușește o piesă „corectă”, căreia nu-i poate fi însă trecut cu vederea un anumit ton forţat, artificial al ansamblului. Așteptăm însă cu interes cea de-a doua experienţă teatrală semnată de regizor, „Ali: Frica Mănâncă Sufletul”, ce va marca debutul său regizoral pe scena bucureșteană a noului teatru alternativ, Apollo111 (25 noiembrie). Dar și premiera celui mai recent film al lui, „Inimi cicatrizate”, pe ecrane din 18 noiembrie.

Curajul de a super-scrie Ajunse la cea de-a VI-a ediţie, Premiile Superscrieri au atras și anul acesta super-povești. Fundaţia Friends For Friends (FFFF.ro) a anunţat nominalizările la începutul lunii noiembrie, iar câștigătorii vor fi premiaţi în 16 noiembrie, la Gala Superscrieri. Iată cum văd câţiva dintre autorii premiaţi la Superscrieri curajul, răbdarea și adevărul generaţiei lor.

Ani Sandu: Nu pot vorbi în numele unei întregi generaţii, dar, dacă e să mă iau după cei pe care-i cunosc, sunt oameni care caută în permanenţă, care-și pun constant întrebări, își asumă riscuri și nu se mulţumesc ușor. Cred că suntem nerăbdători, vrem ca lucrurile să se schimbe mai repede, că ne dezlipim greu de internet și că avem oportunităţi uriașe de a face ce vrem.

Philip Ó Ceaillagh: Oamenii din generaţia care a crescut după 1989 din România sunt mai puţin pasivi în faţa autorităţii. Generaţia asta e mai puţin complexată despre ce înseamnă a fi român.

Ioana Cîrlig: Comunicare. Revoltă. Umor.

Radu Ciorniciuc: Din punct de vedere uman, nu suntem diferiţi de generaţiile trecute. Contextele sociale şi politice dictează, în mare măsură, caracterul unei generaţii. Apoi sunt instrumentele şi tehnologiile prin care o generaţie îşi materializează visele şi aspiraţiile. Cred, în primul rând, că generaţia noastră e foarte norocoasă că nu s-a născut pe timp de război. Dar cu atât mai norocoasă că are atât de multe motive pentru care să lupte.

The Power of Storytelling Între 14-15 octombrie a avut loc în București ediţia cu numărul șase a conferinţei The Power of Storytelling, un eveniment de referinţă în segmentul jurnalismului narativ, care a aliniat la start super-povestitori din diverse domenii: scriitori, producători, artiști, inovatori. Printre speakerii din acest an, nume precum: jurnalista Jacqui Banaszynski, scriitoarea Cheryl Strayed, muzicianul Colin Meloy (The Decemberists) sau ilustratoarea Wendy MacNaughton.

Interviu cu Ioana Burtea realizat de Manuela Zipiși; Ilustraţii: Ioana Sopov

Colin Meloy

Cum au schimbat poveștile lumea jurnalismului narativ românesc după șase ediţii de The Power of Storytelling? Nu cred că e foarte măsurabil efectul unui astfel de eveniment asupra lumii jurnalismului narativ. Sperăm că a oferit participanţilor şi partenerilor un context, un cadru de înţelegere a acestei nişe şi a posibilităţilor care pot fi explorate de profesioniştii din industriile creative. Totodată, conferinţa aduce participanţii în aceeaşi cameră cu superstaruri internaţionale din domeniu, ceea ce până la The Power of Storytelling nu se întâmpla în România (sau în Europa de Est, în general) şi nu se întâmplă în multe locuri la acest nivel. E o oportunitate pentru oamenii din sală să intre în contact cu scriitorii, jurnaliştii, ilustratorii şi, din acest an, muzicienii pe care îi admiră şi să înveţe direct de la ei, să fie inspiraţi de poveştile lor şi de etica muncii lor. Dacă eşti „flămând” şi dornic să înveţi, o astfel de adunare de talente îţi poate da un imbold incredibil. Ceva inedit din culisele ediţiei cu numărul șase. E greu de menţionat ceva specific. Am început discuţiile cu oamenii pe care voiam să-i aducem ca vorbitori de la începutul anului, iar de atunci am muncit în mod constant. Sigur, totul a devenit mai intens prin august – septembrie, ca în fiecare an. Am avut din ce în ce mai

multe întâlniri, care s-au prelungit tot mai mult şi au necesitat cantităţi din ce în ce mai mari de ciocolată şi orice alte dulciuri. Asta şi pentru că anul ăsta, spre deosebire de ediţiile trecute, am organizat şi o grămadă de evenimente – satelit cu puţin timp înainte de conferinţa mare: trei proiecţii ale filmului „Wild”, bazat pe cartea scrisă de Cheryl Strayed (3, 4 şi 13 octombrie); lansarea cărţii Dvorei Meyers despre gimnastică („De la Nadia până azi”, la librăria Humanitas, pe 13 octombrie) şi o proiecţie + dezbatere cu participarea regizorului de film documentar Brian Lindstrom tot pe 13 octombrie, la The Institute. Toţi, evident, au fost vorbitori la #Story16. Sfaturi pentru un participant debutant la The Power of Storytelling: ce să privească, ce să noteze, ce să reţină. Pe scurt: tot. Cum ne-a spus şi ilustratoarea Wendy MacNaughton anul trecut, la evenimentul ăsta nu poţi să te ridici de pe scaun. Şi nici nu vrea nimeni să facă asta. Dacă vine cineva pentru prima oară, să ştie că avem noi grijă de el sau ea. Avem cafea, avem mâncare, avem librărie cu o grămadă de cărţi de vânzare, avem photo booth şi multe alte activităţi şi surprize. Singura lor grijă este să se aşeze comod în scaun, să deschidă agenda, să asculte bine şi să noteze ce îi inspiră. Dacă lăcrimează de emoţie – cum s-a tot întâmplat în fiecare an –, le dăm şi şerveţele.

Uzina de fapte și alte povestiri (nemărturisite) Artiști: studioBASAR, Matei Bejenaru, Nicu Ilfoveanu, Șerban Savu Curator: Alina Șerban Design expoziţional: skaarchitects Identitate grafică: Radu Manelici Expoziţia manifest a fost deschisă până în 30 octombrie 2016 la Salonul de proiecte (Palatul Universul) din strada Brezoianu. Demersul a fost motivat de revizitarea textului lui Dziga Vertov, „Uzina de fapte și alte scrieri" (1926) și fundamentat în studiile, cercetările urbane și culturale ale practicilor profesionale și politice care au modelat centrele civice în România anilor 1960–1980. Expoziţia „Uzina de fapte și alte povestiri (nemărturisite)" grupează un montaj de comentarii vizuale fiind un reportaj subiectiv despre condiţia acestor spaţii publice astăzi. Patru studii de caz – investigate de studioBASAR, Matei Bejenaru, Nicu Ilfoveanu și Șerban Savu

– decupează detaliile unor realităţi și istorii sociale cotidiene, uitate sau trecute cu vederea, care, odată transferate în spaţiul vizual, capătă valoarea unor repere simbolice pentru procesele de transformare și reprezentare a peisajului cultural urban (post-)socialist. În concluzie, expoziţia nu intenţionează să urmărească o istorie liniară a dialecticii sistematizării urbane și a discursului public ce a însoţit procesul de redefinire a centrului orașelor în România. În schimb, își propune să dezvăluie povești (nemărturisite) despre spaţiile și clădirile care au definit centrele civice, reflectând deopotrivă asupra relevanţei sociale a intervenţiilor, cât și asupra „logicii” care a influenţat modul de negociere, adaptare și apropriere a unei experienţe trecute la nevoile și fantasmele prezentului. Până în 16 decembrie expoziţia va fi prezentă în spaţiul Domino în cadrul Fabricii de Pensule din Cluj.

Deschiderea casei Costa-Foru. Sezonul 3. Cu 111 ani în urmă, una din casele de pe Dealul Mitropoliei își schimba înfăţișarea: Constantin și Maria Costa-Foru decideau să amenajeze un cămin extins pentru copiii lor și să-l transforme în ceea ce avea să devină unul dintre cele mai efervescente locuri de întâlnire și de creaţie pentru elita bucureșteană a vremii. Vreme de 3 săptămâni, Casa Costa-Foru a fost deschisă publicului în această toamnă, găzduind o serie de evenimente aniversare ce au marcat 111 ani de la finalizarea construcţiei imobilului în forma sa actuală și un an de când spaţiul este reactivat prin integrarea în circuitul socio-cultural al Capitalei. Accesibilă publicului pe durate determinate, Casa Costa-Foru se înfăţișează asemeni unui spaţiu independent de expunere și de creaţie ce reinterpretează artistic-antropologic istoria casei și a familiei Costa-Foru: un muzeu alternativ care se preschimbă la fiecare redeschidere. Interviu realizat de Manuela Zipiși cu echipa Dincolo de Faţade; Foto: Casa Costa-Foru

Ce noutăţi a adus „sezonul trei” al întâlnirii dintre public și Casa Costa-Foru? Este, într-adevăr, vorba despre o a treia întâlnire cu publicul. „Faţadele sunt ale comunităţii”, proiectul-pilot de revitalizare a spaţiului, s-a petrecut în toamna anului 2015; a avut loc apoi, în aprilie, seria de evenimente ocazionată de programul Școala Altfel și dedicată „Revistei Copiilor și a Tinerimei” – una dintre cele mai longevive publicaţii de profil din epocă, editată de Constantin G. Costa-Foru împreună cu fiica sa cea mare, Marie – și, ulterior, ca o continuare naturală, a urmat Costa-Foru 111 în această toamnă. Acest „al treilea sezon” a adus cu sine deschiderea a două noi încăperi: biblioteca-birou de la etaj și, respectiv, camera de locuit de la parter care, datorită amplasării ei, este, poate, cea mai bună cameră din casă, cea mai cozy. Instalaţiile vizuale de aici sunt dedicate memoriei lui Nicolae Costa-Foru

(1900-1982), unul dintre cei zece copii ai lui Constantin și cel care a coordonat șantierul de reamenajare interioară a casei între anii '30-'40. O altă noutate a acestei redeschideri este ceea ce nouă ne place să numim „întoarcerea obiectelor acasă”: cu sprijinul urmașilor familiei Costa-Foru, care au pus la dispoziţia vizitatorilor fotografii, obiecte și materiale inedite din arhiva privată a familiei. Ce a rămas după închiderea casei Costa-Foru? Costa-Foru 111 s-a încheiat pe 9 octombrie, însă casa continuă să trăiască prin poveștile ei. Credem că ceea ce este de neratat la Costa-Foru este tocmai povestea, cea în care ne putem regăsi cu toţii și pe care o construim împreună. Fie că ne amintim de sufrageria străbunicilor ori de ceramica de perete din casa părintească de la ţară, fie că ne imaginăm cum se întâmpla odinioară viaţa unei

familii în centrul Capitalei, posibilităţile de explorare a spaţiului sunt nenumărate prin întâlnirea dintre trăire și ficţiune. Cum a apărut camera memoriei imaginate? Povestea Costa-Foru devine, treptat, un constant final deschis: nu se încheie, ci creează noi mecanisme de reinventare urbană, coagulând oameni și idei, voluntari și energii. Camera „memoriei imaginate” a fost inaugurată spontan pe parcursul evenimentului Costa-Foru 111: născută ca o continuare organică a demersului de reactivare urbană a casei, camera se construiește ca o proiecţie imaginată a memoriei colective. Exerciţiu constant de (re)generare a istoriilor știute și neștiute, revitalizarea devine o compoziţie vie ce înfăţișează trecutul în prezent. Casa Costa-Foru s-a închis în octombrie, însă s-a deschis către noi istorii: te așteptăm să-ţi imaginezi povestea!

Povești memorabile ale orașului

Harta Senzorială a Bucureștiului Hărţile ne sunt tot mai accesibile – tehnologia ni le pune atât de simplu astăzi la dispoziţie, scutindu-ne chiar și de efortul plierii. În această toamnă, o iniţiativă a Cristinei Modreanu dezvoltată în cadrul „Acceleratorului de idei” (program al ARCUB din cadrul candidaturii la Capitală Culturală Europeană 2021) s-a materializat într-o altfel de hartă – Harta Senzorială a Bucureștiului. Un autocar cu valenţe de tramvai din „La ţigănci” i-a purtat pe participanţi la ceas de seară, în trecut, către patru case din colţuri diferite ale orașului, pe urmele poveștilor memorabile ale unor foști locuitori ai Bucureștiului. Ineditul tururilor a fost caracterul participativ, performace-ul și dezvăluirea poveștii caselor și a personalităţilor care le-au ocupat, din perspectiva urmașilor sau senzaţiilor provocate. Prima oprire de pe Harta Senzorială a fost Casa Memorială George și Agatha Bacovia din Berceni, care mai păstrează încă obiecte ce au aparţinut familiei. Teatrul Evreiesc de Stat a constituit cel de-al doilea obiectiv, unde vizitatorii i-au cunoscut pe Israil Bercovici, fost secretat literar al teatrului și pe soţia acestuia, Mirjam. Următoarea oprire a avut drept decor una dintre cele mai faimoase

case de petrecere ale Bucureștiului de altădată, situată pe strada Caragea Vodă. Etnologul, antropologul și folcloristul Mihai Pop și soţia acestuia, Irina Sturza, dădeau petreceri renumite pe ritmuri de jazz, iar ușa casei lor era mereu deschisă. Cel din urmă imobil din cadrul tururilor este cel în care a locuit dramaturgul Tudor Mușatescu, o casă boemă a cărei atmosferă a fost reconstituită din amintirile lui Bogdan Mușatescu, fiul scriitorului. Echipa proiectului: Cristina Modreanu, coordonator proiect; Paul Dunca, ghid și performer; Maria Draghici, video artist; Ileana Szasz, antropolog; Ear to Bucharest: Mara Mărăcinescu și Denis Bolborea, sound architects; Roxana Crișan, producător, Ioana Gonţea, comunicare.

„Dacă îți place ceea ce faci, continui...” ... iată ceva ce nu mai avem ocazia să auzim prea des apropo de meseriile zilelor noastre. Poate pentru că a devenit mult mai simplu să nu insiști, să renunți, să alegi altceva și, din nou, altceva. Mai există însă oameni care cred în aceste cuvinte și în amestecul de provocare și satisfacție din spatele lor. Interviu cu Mihai Cazacu realizat de Manuela Zipiși; Foto: Arthur ţinţu

Pe Mihai Cazacu l-am descoperit undeva spre capătul uneia dintre cele mai vechi străzi cu veleităţi comerciale ale Bucureștiului – Lipscani. Există aici, la numărul 3, un atelier de reparaţii încălţăminte unde timpul rămîne într-o încăpăţânată și impasibilă încremenire. La parterul imobilului, a funcţionat încă din perioada Regatului, o cizmărie. Istoria nu avea să schimbe mare lucru nici în anii comuniști și, iată-ne în plină epocă postpostmodernă, privind în vitrina cu zeci de tocuri multicolore, salvată ca prin minune de atingerea termopanului. Firma e încă la locul ei – „Reparaţii încălţăminte”, iar literele vopsite în roșu decolorat sunt dintre acelea pe care hipsterii le expun cu mândrie patriotică la expoziţii din foste palate.

Cele două oglinzi așezate în vitrină funcţionează pe post de paravan, nelăsând să se ghicească ce se petrece în atelier. Numai ochiul de fereastră din partea de sus permite să se zărească un... candelabru. După ce apeși pe clanţă, apare un întreg univers de culori, mirosuri blânde de piele lustruită sau înţepătoare de adezivi și vopseluri cu nume pe care mi le imaginez proeminente. Mai sunt tot felul de ustensile, bucăţi de materiale, tălpi legate pachet cu sfoară, flecuri și pantofi vechi într-o relaxată devălmășie, o sobă de tracotă și un aparat de aer condiţionat pe peretele vecin, cutii și borcane, pile, cuie, o reproducere după un cap de ţărancă a lui Andreescu, ziare. În prima dintre cele două încăperi, un dulap din lemn, cu multe rafturi și uși este locul în care pantofii așteaptă sosirea stăpânilor. Iar în

această atmosferă atât de stranie și, în același timp, atât de familiară, Mihai Cazacu începe să evoce o realitate însufleţită de pasiune și un meșteșug de care nu s-a plictisit nici după 20 de ani. Dar pe care, probabil, în 2040 nu o să-l mai știe nimeni. Sunteţi cizmar.... Din 1983. Am învăţat la UCECOM București, o cooperativă meșteșugărească unde se făcea un an și jumătate de studiu combinat cu practică în atelier. De când există cizmăria? Centrul ăsta există chiar de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial. A fost un centru cu renume și știu asta de la locatarii care locuiesc aici de 40, 60 de ani – așa au prins și așa au auzit și ei. Și de cât timp lucraţi aici? De 20 de ani lucrez în același loc. Credeţi că o să ieșiţi la pensie de la atelierul acesta? Dacă sunt suficient de sănătos, da, de ce nu? Mai am ceva ani, asta dacă nu se modifică legea între timp și ne scot la 80 de ani. (râde) Încă vă mai place ceea ce faceţi? Dacă îţi place ceva în viaţă, continui. (râde) E o meserie care în ziua de astăzi nu se prea mai învaţă și e într-un fel obligatoriu s-o mai păstrăm noi cei care o știm. Din păcate, uneori nu e o meserie comodă, mai ales că oamenii nu știu să-și cureţe încălţămintea. Unii vin cu frunze lipite, de parcă ar fi fost la cules de vie... Mai vin oamenii la cizmărie? Ce fel de oameni? Vin oameni de toate vârstele. În ultima vreme, chiar destul de mult tineret, dar nu cu orice încălţăminte. Din păcate, mulţi au devenit adepţii balerinilor chinezești, ieftini și de proastă calitate. Credeţi că peste 10 ani o să mai existe această meserie? Dacă învăţământul continuă în același stil, sigur nu.

C O R N E L L A Z I A și a sa fascinaţie fotografică urbană

PulS și poezie urbană marca Interviu realizat de Manuela Zipiși; Foto: Andrei Gîndac, Alexander Silva, Ian Cox

În octombrie, 30 de tineri artiști au cutreierat diverse colţuri ale Bucureștiului, încercând să îi surprindă pulsul. Acesta a fost imortalizat în lucrările de grafică și pictură care au animat 100 de locuri din oraș. Iniţiativă a DU-NE, lucrările urmează să fie integrate într-o instalaţie digital interactivă construită pe puls-play.ro. Invitatul special al evenimentului, artistul vizual portughez Vhils a avut în perioada 1-7 noiembrie intervenţii murale în București, Timișoara și Cluj. Alexandre Farto (Vhils) lasă o amprentă specială straturilor murale și de memorie ale orașelor. Street art-ul a căpătat în ultimii ani o nouă dimensiune în viziunea lui Vhils, care mixează poezie urbană pe ritmuri de modelare 3D, instalaţie, video-art, stenciluri, sculptură ori gravură. Artistul ne-a povestit câte ceva chiar înainte de intervenţiile din România. 26

Care este conceptul din spatele intervenţiilor din România? Ai ceva în minte sau vei lăsa orașele să te inspire? Am câteva idei, dar prefer să nu le dezvălui pentru a nu afecta dimensiunea elementului surpriză cu care îmi place să lucrez. Va conta destul de mult și ceea ce îmi vor transmite fiecare oraș și loc în parte. Îmi place să combin munca de cercetare pe care o fac înainte, cu cea pe care o realizez in situ. Fiecare loc este unic și prefer să lucrez cu ceea ce are acesta de oferit. Majoritatea lucrărilor mele se oglindesc în natura mediului urban și în relaţia acestuia cu locuitorii orașului, explorând contrastul dintre realităţile locale și globale. ţin cont de toate acestea când lucrez într-un loc anume. Ce tip de materiale și ustensile vei folosi? În afară de orașul în sine și straturile lui, voi lucra în principiu cu setul de materiale pe care îl folosesc de obicei pentru intervenţiile murale: vopsea, burghiu spiral mașini de găurit și dălţi. Care este cel mai provocator și mai drag proiect de până acum? Am avut norocul să fiu implicat în multe proiecte de acest gen până acum și mi-e greu să aleg unul singur. Lucrarea executată anul trecut în spaţiu, în Cupola de observaţie a International Space Station a fost insolită și provocatoare, dar sub multe aspecte, toate proiectele realizate împreună cu comunităţile din Portugalia, Brazilia, China sau din alte ţări mi-au adus satisfacţii, pentru că am lucrat cu oameni care au de-a face cu probleme reale. Iar faptul de a-i ajuta cât de puţin te face să te simţi bine. Fiecare proiect are o semnificaţie specială.

Grafică și afiș publicitar

De vorbă cu Andra Panait Interviu realizat de Ioana Iancu

Andra Panait este arhitect, absolventă a Institutului de Arhitectură „Ion Mincu” în 1999, are un Master în Management Urban și, din 2009, este doctor în arhitectură în domeniul proiectării computerizate şi al proceselor digitale de design. Conferenţiar în departamentului Bazele Proiectării, UAUIM; Graphic-designer pentru numeroase proiecte culturale precum Bienala Naţională de Arhitectură, Anuala de Arhitectură Bucureşti, Punctul de contact Cultural al Ministerului Culturii, Fundaţia Pro Patrimonio etc.

Cum ai descrie ceea ce se întâmplă în comunicarea vizuală contemporană? Mediul vizual este unul divers și fragmentat, căci reflectă întocmai societatea contemporană. Mediul, ca extensie a fiecăruia, este inclus simbiotic în mesajul transmis și influenţează la rându-i felul în care acesta este perceput. În întreaga istorie a comunicării vizuale, de la cea primitivă rupestră, la pictogramele menite să faciliteze înţelegerea în lipsa cunoașterii limbii, comunicarea dintre artist și spectator – chiar și când acesta nu era de acord cu mesajul – a fost rareori o problemă. Mesajul era transmis clar și fără ambiguităţi. Pe măsură ce civilizaţia a evoluat și gradul de sofisticare a crescut, după o lungă istorie a divizării și fragmentării ca mijloc de control, mesajul a început să fie transmis în moduri din ce în ce mai diverse, cu grade mai mici sau mai mari de ambiguitate,

distilând aspiraţii culturale, amintiri, istorii, modele, judecăţi morale și etice și așa mai departe. Despre cât de original este designul azi, greu de spus, există școli și influenţe, aș pomeni în special școala poloneză, pe cea elveţiană care și-au pus amprenta în domeniu, au definit stiluri actuale și azi. Există o continuitate de care nu se poate face abstracţie, o moștenire inclusă instinctiv în background-ul cultural al fiecăruia. Se poate vorbi despre conturarea unor tendinţe coerente în grafica publicitară/ specializată românească actuală? Care sunt alternativele? Există design de nișă în grafică? Într-o frază: design plat, culori vibrante, poate un accent mai mare pe sine și pe stil, decât pe conţinut sau idee. Dar nu vreau să generalizez, fiind vorba de o prea mare diversitate. Deși acum 19 ani mi-am început cariera într-o mică firmă

de publicitate, domeniul mi se pare unul lipsit de profunzime și, în ultimă instanţă, chiar dacă această afirmaţie poate scandaliza, de etică. Am făcut grafică de ambalaj, pagini de reclamă de produs, chiar cu destul de multă pasiune, dar, treptat, am început să am reţineri. A face grafică de calitate pentru a vinde un produs mai bine, în pofida valorii acestuia, a ști ce să pui în evidenţă și ce să ascunzi, iată decizii cu care se confruntă la fiecare pas orice advertiser, iar aceste decizii acţionează din păcate în favoarea companiei sau corporaţiei care le angajează și nu a publicului căruia îi este adresat. E cam obositor pe termen lung. Eu am avut norocul să pot face design grafic într-un mediu non-comercial, în care lucrurile care trebuiau comunicate aveau (îmi place să cred) ceva mai multă substanţă, postere pentru evenimente de arhitectură, design de publicaţie de arhitectură, identităţi vizuale.

Nuba (Foto: Arthur Ţinţu)

Manufaktura by Doncafé (Foto: Andrei Creangă)

Traseu urban inspirat mobilat de Sensio De ce locurile noastre preferate de ieșit în oraș sunt cele în care alegem să revenim aproape de fiecare dată? Dincolo de design sau cafeaua preferată, confortul oferit de mobilierul care populează cafenelele sau restaurantele noastre favorite a devenit la fel de important. Este și perspectiva din care Sensio conturează cu originalitate spaţiile prin care trecem aproape zilnic. Mai mult ca sigur ţi-ai băut prima cafea a zilei sau ai simţit că te îndrăgostești dintr-un scaun creat de Sensio. Următorul traseu urban este o dovadă a faptului că filosofia custom made promovată de Sensio poate contribui la realizarea unor amenajări memorabile în domeniul HoReCa. Pentru că tot aminteam de cafeaua de dimineaţă, o putem bea la Manufaktura by Doncafé (Mega Mall), o întâlnire inspirată dintre cafea și lemn, care e pus în operă într-o manieră ce generează luminozitate și căldură. Amenajarea orchestrată de către artistul vizual Florin B. Tomescu urmărește o paradigmă a interconectării în care toate elementele susţin și completează instalaţia situată în centrul spaţiului. Lemnul este vedeta amenajării și, pentru că legătura dintre elemente trebuia să fie una puternică, aproape fiecare detaliu de la Manufaktura este custom made (zonele de bar, mesele, scaunele, canapelele etc.), aici încadrându-se și mobilierul pus la dispoziţie de Sensio. Prânzul sau cina sunt mult mai animate în oraș, în compania prietenilor. Iar unul dintre restaurantele cu personalitate, la al cărui design s-a intervenit de curând este Casa di David. Amenajarea semnată de arhitecţii de la AA Studio pune accent pe volume geometrizate, abstractizate și simplificate, favorizând lemnul, piatra și metalul. În combinaţie cu textura unui

Casa di David (Foto: Cornel Lazia)

material preţios și, pe alocuri, cu cea a unei culori vibrante care atrage atenţia, lemnul se regăsește în amenajare și în ipostaza scaunelor de masă de la Sensio. Acestea au fost produse în Italia și se încadrează în linia designului minimalist, în stil nordic. Serile din vara ce a trecut s-au animat la Nuba, în Herăstrău. Designul teraseigrădină, semnat de echipa coordonată de arh. Dragoș Epure, a contribuit prin intermediul unor elemente atent puse în scenă la trasarea unei atmosfere care duce cu gândul la grădinile asiatice. Nota suavă a amenajării a fost susţinută de căldura lemnului folosit din plin, dar și de metal – cupru. La conturarea cadrului scenic a contribuit din plin mobilierul personalizat marca Sensio.

SHOWROOM: Argentina nr. 50, sector 1, București T: 021/230.44.40 office@sensio.ro www.facebook.com/SensioMobili

Despre regie, entertainment și potenţialul suprarealist al fiecăruia din noi

O conversaţie cu

H y pno Interviu realizat de Ioana Păunescu; Foto: Andrei Mandru

În spatele clipurilor de promovare cu număr record de vizionări se află, printre mulţi creativi români pasionaţi de gen, și Hypno – regizor care are deja, în portofoliu, în jur de 50 de creaţii pentru piese muzicale și mai bine de 200 de reclame. „The Samsung Viral”, de exemplu, are peste 8 000 000 de vizionări. „Grandpa’s Groove”, ultimul clip Parov Stelar, lansat acum doar câteva săptămâni, are deja 200 000 de view-uri. Îl cunoaștem așadar, cumva, prin prisma clipurilor virale de pe YouTube. Acum încercăm să-l cunoaștem și prin prisma propriilor cuvinte.

PAROV STELAR „Este primul meu clip pentru o trupă mare de afară: «Grandpa’s Groove», Parov Stelar.”

BALADA ROMÂNULUI SUBCARPAŢI „«Balada românului» este primul clip făcut pentru Subcarpaţi.”

MASTERCARD „Pentru acest spot am avut o abordare total diferită faţă de ce făcusem până atunci şi a fost şi prima mea campanie europeană – spotul pentru finala Champions League MasterCard.”

JURJAK „Am filmat acest clip prin Bucureşti, în 5 nopţi foarte reci, cu drona şi cu Ate, directorul de imagine, mergând pe role şi ţinându-se cu o mână de un scuter şi având, în cealaltă mână, camera de filmat. A fost o reală provocare tehnică să facem, dintr-o filmare cu buget extrem de modest, un clip care să pară o mini-reclamă la maşini.”

Ce înseamnă, pentru tine, să fii video director? Este efectiv un stil de viaţă, pentru că doar asta fac, de când mă trezesc până când adorm, și, aproape fără pauză, în weekend-uri. De altfel, cred că, dacă îţi place pe bune meseria asta, atunci lucrezi tot timpul, într-un fel sau altul: te gândești mereu la povești. Cauţi, aproape involuntar, cadre. Sau minţi pe cineva doar ca să vezi dacă povestea e credibilă.

Majoritatea clipurilor tale au o componentă umoristică și ușor suprarealistă. Este un aspect pe care îl cauţi? Videoclipurile muzicale pe care le fac sunt inspirate de muzica celor pentru care le filmez. Bineînţeles că au și o parte din mine, pentru că poveștile sau atmosfera îmi aparţin. Cred că umorul din ele este modul meu de a privi planeta, iar suprarealismul vine din senzaţia pe care o am, de exemplu, la mall, unde mă simt ca și cum aș fi în barul din Star Wars: toţi suntem extrem de diferiţi și reacţiile noastre sunt diverse. Fiecare om este un personaj foarte complex, cu potenţial suprarealist.

Îmi poţi indica trei nume care te inspiră, în general, în ceea ce faci? Mă poate inspira orice și oricine, și crede-mă că nu exagerez deloc: oamenii din jurul meu, dragostea, frustrarea... Sunt fotografi (Saul Leiter ori diCorcia), pictori (Max Ernst) sau alţi regizori (mulţi) care mă inspiră și am spus, acum, doar nume care mi-au trecut prin minte rapid, sunt foarte multe și în fiecare zi mai descopăr măcar unul nou. Putem vorbi de un artist’s statement al lui Hypno? Fug cât pot de mult de statutul de artist, pentru că am senzaţia că ar trebui să am un alt tempo de viaţă. Nu mă uit la ceea ce fac ca la niște bucăţi artistice, ci ca la niște elemente video care se încadrează în anumite genuri comerciale. Artă fac alţi oameni și respect ceea ce fac ei, eu vreau sa fac entertainment, pentru că asta simt că mă descrie cel mai bine. Cel puţin acum.

Ai cumva vreun un mod mai special, de filmare sau de montaj, pe care-l preferi? Nu am elemente tehnice preferate, ele apar doar după ce m-am convins că vreau să filmez o anumită idee. Împreună cu Dop-ul meu pereche, Ate (Alexandru Dorobanţu), stau și încerc să îmbrac cât mai frumos vizual ceea ce am pus în prealabil pe hârtie, însă principala direcţie va ţine cont de ce vrem să spunem cu respectivul clip, film sau reclamă. Bineînţeles că mă uit la ceea ce se întâmplă în lume în materie de filmat, studiul e foarte important și de aceea mă și trezesc în fiecare dimineaţă la 6... probabil că rutina zilnică este tehnica mea preferată: programul pe care mi-l stabilesc singur și îl respect cât se poate de în detaliu.

Modă, experiment şi natura materialelor neconvenţionale

O conversaţie cu

Cristian Samfira Interviu realizat de Ioana Păunescu; Foto: Gabriel Nedelcu

Fashion designerul Cristian Samfira are un background artistic. A urmat Liceul de Arte Plastice din Cluj, studiind pictura pe lemn şi sticlă, şi apoi Academia de Arte Vizuale, secţia textile, cu specializare în design vestimentar. Îşi propune să creeze piese must-have prin calitate şi prin mesaj şi iată-l, după o amplă – şi deja recunoscută ca proprie semnătură – incursiune în formele geometrice ca elemente de fashion, din ce în ce mai aproape de texturi arhitecturale: noua colecţie Cristian Samfira, creată pentru toamna – iarna acestui an, va fi definită de accente de beton şi inox.

Ce înseamnă, pentru tine, să fii fashion designer? Moda înseamnă pictură, grafică, muzică, arhitectură şi orice altceva te inspiră pentru a concepe o colecţie sau un obiect vestimentar. Oricum, pentru mine, moda nu înseamnă să fii la modă – asta e de fapt şi cea mai mare capcană pe care moda şi-o poate întinde. Să fii diferit şi inspirat e cel mai important. În general, moda se adresează celor care nu ştiu „să fie” decât dacă altcineva le sugerează. Motto-ul meu este: „Nu poţi fi dacă nu eşti!” Îmi poţi indica 3 nume care te inspiră, în general, în ceea ce faci? Mă inspiră orice şi oricine. Totul e să am la îndemână o foaie şi un creion. Putem vorbi de un artist’s statement al lui Cristian Samfira? Vreau ca aceia care îmi poartă creaţiile să fie diferiţi, să gândească singuri şi să ştie să aprecieze. Eu nu funcţionez după trend-uri şi de aceea încerc să creez piese care nu se demodează. Cum vezi tu zona de design vestimentar ca mijloc de comunicare? Este un mijloc de comunicare teribil pentru mine, ca designer, pentru că pot să mă exprim şi să exprim ceea ce vreau. Iar pentru client este o unealtă care trebuie folosită cu mare grijă; haina nu trebuie să vorbească mai mult despre tine decât o poţi face tu. Când haina exprimă mai mult decât tine, apare problema inculturii şi a neînţelegerii a ceea ce trebuie să fie moda, de fapt.

Majoritatea creaţiilor tale au ceva geometric în ele. Care e relaţia dintre geometrie şi design vestimentar? Şi, extrapolând, dintre arhitectură şi design vestimentar? Moda exprimă tot. Toate artele vizuale se pot regăsi în modă. Geometria este un element pe care l-am descoperit în urmă cu aproape 9 ani, şi a devenit o semnătură personală. Dacă, la început, toată lumea îmi recunoştea latura picturală în creaţii, în ultimii ani sunt convinşi că sunt de construcţie arhitect. Îmbinarea dintre fluid şi geometric, între sugestie şi concretul elementelor geometrice m-a fascinat întotdeauna. În colecţia de iarnă vei avea beton şi inox. Putem detalia mai mult? Care a fost motivul pentru care ai ales tocmai aceste materiale? Unul dintre mijloacele mele predilecte de exprimare este să dezvălui valenţele unor materiale neconvenţionale. Şi, pentru că îmi place să experimentez, iată că am ajuns şi aici: să folosesc betonul şi inoxul în colecţia mea, AW16-17. Da, betonul poate exprima eleganţă, şi la fel şi inoxul. De-a lungul timpului, de altfel, am folosit plastic, elemente organice, tăieturi laser, pictură cu foiţă de aur şi print 3d. Totul, însă, în aşa fel încât să poată fi purtat. Experimentul trebuie să devină ceva normal, uşor de asimilat şi firesc, mai ales acum, în plină eră a tehnologiei. www.cristiansamfira.ro

Despre pasiuni și efectele lor

Ana Dinuţă Arhitect ca formare și experienţă, Ana Dinuţă a făcut de curând un pas către designul vestimentar. Despre acest parcurs nu crede să însemne vreo răscruce sau barieră, ci mai degrabă o lărgire cu încă o bandă înspre aceeaşi direcţie a constructorilor de idei. Ingredientul definitoriu în tot ceea ce face este dăruirea totală.

Mai în glumă, mai în serios, pasiunile se pot transforma în chestii suficient de puternice încât să devină activităţi principale. Și nu vorbim despre cântatul la duș, după perdea, ci despre acele momente de dincolo de munca cea de toate zilele care se convertesc în substanţă reprezentativă. Și memorabilă. Am luat la întrebări trei arhitecţi despre pasiunile lor și unde s-a ajuns graţie acestora. Interviuri realizate de Manuela Zipiși; Foto: Arhiva personală

Corvin Cristian Arhitect și designer a cărui amprentă stilistică a marcat în ultimii ani sectorul HoReCa bucureștean, lui Cristian Corvin i se întâmplă să mai pună și muzică în unele dintre barurile pe care le-a amenajat (și nu numai). Iar de obicei o face în compania lui Călin Mailat, sub umbrela sugestivului „Better than Nada”.

un nou teatru independent care crede în magie

Bogdan Dumitrache

cena teatrului independent își aprinde reflectoarele începând cu acest noiembrie și într-unul dintre spaţiile Palatului Universul. Apollo111 este numele noului teatru care propune un concept inedit pentru pesiajul autohton: fiecare spectacol se va juca doar șase săptămâni, iar fiecare an/stagiune va avea un director artistic diferit care va da tonul tematic al sezonului. Mai mult decât atât, ambiţiile Apollo111 depășesc actul teatral propriuzis și, într-o pertinentă rezonanţă cu funcţiunea istorică a Palatului Universul, teatrul își dorește să devină și spaţiu de comunicare între public și artiști, antreprenori din domeniul creativ sau personalităţi din domeniul cultural. În cel dintâi an, director artistic va fi actorul Bogdan Dumitrache, unul dintre fondatori alături de Cătălin Rusu, Călin-Peter Netzer și Dragoș Vîlcu. Iar primul dintre spectacolele pe care le vom putea vedea are un regizor din lumea filmului: Radu Jude. Teatrul și filmul se vor intersecta în piesa „Ali: Frica mănâncă sufletul”, adaptare a textului devenit film al regizorului german Rainer Werner Fassbinder. Spectacolul se va juca până pe șase decembrie și va fi urmat de „Sieranevada”, în regia lui Cătălin Mitulescu și „După ploaie”, în regia lui Alex Maftei.

O tură prin Citinerary, orașul oamenilor Interviu realizat de Manuela Zipiși; Foto: Sergey Poliakov, Citinerary

Citinerary este o reţea internaţională de cetăţeni pasionaţi de orașele lor, care decupează fragmente cu oameni și povești pentru a le oferi, mai departe, lumii întregi. Iniţiată în 2012, platforma online citinerary.net este o modalitate de a captura specificul orașelor prin intermediul unor corespondenţi locali, cu accent pe arhitectură, design, cultură, mobilitate, food, trenduri și descoperirea unor eroi locali. Pe lista orașelor existente până acum în platforma Citinerary se află și Bucureștiul, alături de Amsterdam, Minneapolis, Montreal, Oslo și Rotterdam. Alexandra Sferle, City Captain, ne-a explicat cum începe să prindă contur comunitatea Citinerary din București. Cum se vede Bucureştiul din perspectiva Citinerary? Bucureştiul nostru e divers, contrastant şi surprinzător, constant. Prin Citinerary, descoperim şi împărtăşim poveşti care îl modelează, într-un fel sau altul. Proiectul presupune, în primul rând, descoperirea unor „eroi locali” – oamenii care populează oraşul şi poveştile lor. S-ar putea vorbi, în acest sens, despre închegarea unei comunităţi? Aşa sperăm; aceasta este şi direcţia în care ne-am propus să ne îndreptăm. În acest sens, pe lângă articolele de pe citinerary.net, am început să organizăm evenimentele „A City Made by People”, prin care vrem să-i aducem mai aproape pe aceşti „eroi locali” de cititorii noştri. La ce evenimente Citinerary putem participa în următoarea perioadă? Urmăriţi-ne pe facebook.com/citinerary, unde vor fi anunţate toate viitoarele evenimente

Farmecul periferiei Bucureștiului:

PeriferiaB Periferiile sunt spaţii liminale. Misterioase microtopii, zone de graniţă, în care totul pare a curge fluid, după alte reguli. Petruţ Călinescu și Ioana Călinescu au demarat un proeict de observare a periferiei bucureștene. Imagini, frânturi de contradicţii și dezordine. Personaje insolite, oameni care vor să se apropie sau să ia distanţă de oraș.Farmec fotografic și povești. Le puteţi urmări pe: www.periferiab.ro

Farmecul periferiei Bucureștiului:

PeriferiaB Periferiile sunt spaţii liminale. Misterioase microtopii, zone de graniţă, în care totul pare a curge fluid, după alte reguli. Petruţ Călinescu și Ioana Călinescu au demarat un proiect de observare a periferiei bucureștene. Imagini, frânturi de contradicţii și dezordine. Personaje insolite, oameni care vor să se apropie sau să ia distanţă de oraș. Farmec fotografic și povești. Le puteţi urmări pe: www.periferiab.ro Interviu realizat de Manuela Zipiși; Foto: Petruţ Călinescu

Cum s-ar putea traduce, pe scurt, farmecul periferiei Bucureștiului? Pentru noi, farmecul periferiei stă în dezordinea ei. Este imprevizibilă, plină de contraste, aproape imposibil de îmblânzit după felul haotic în care s-a extins odată cu dezvoltarea orașului. Are un farmec brut, complet nerafinat, de lume scăpată de sub controlul autorităţilor, care crește și există în afara unor norme evidente, dar care are o calitate uriașă, pe care orașul a pierdut-o demult. Periferia este tolerantă. La periferie, orice, dar absolut orice, își găsește firesc locul. Și asta este foarte emoţionant. Din ce perspectivă își propune proiectul PeriferiaB să cartografieze aceste microtopii ale orașului? Dintr-o perspectivă personală de oameni foarte curioși. Nu ne-am propus să trecem prin filtre profesionale poveștile pe care le culegem. PeriferiaB nu are nicio pretenţie de analiză sociologică, antropologică sau urbanistică a lumilor de la periferia Bucureștiului. Suntem jurnaliști și încercăm să privim lumea așa cum e și să o dăm mai departe cât mai fidel și mai onest. Care ar fi miza proiectului, pe termen lung? Ne-am dori ca PeriferiaB să devină un document martor în istoria recentă a Bucureștiului.

Locuri alternative Noi puncte creative pe harta orașului Privilegiem parcă mai mult ca oricând „diferitul”, acel ceva care scoate din mulţime o idee, silueta unei construcţii, o personalitate, un loc. Și, ajungând la locuri, nu putem decât să ne bucurăm de existenţa în București a unor spaţii alternative, cărora nu le e teamă să ofere multiple funcţiuni. Fie că scot arta la plimbare pe bulevard sau că propun o clipă de răgaz în timp ce ţi se repară bicicleta, sunt locuri pe care le așezăm pe harta spaţiilor creative ale orașului.

Foto: 100 Catronomes/Sillyconductor, Art on Display

Kube Musette Care este relaţia dintre pantofi și artă? O plimbare pe Calea Victoriei poate oferi un răspuns pertinent. Spaţiul-cub minimalist, definit de cărămida aparentă acoperită cu lavabilă albă poate părea o galerie de artă. În realitate, este vorba despre o „scenă” pe care Musette o pune la dispoziţia artiștilor contemporani care pot avea aici expoziţii temporare. Spaţiul poate fi personalizat conform viziunii expozanţilor, iar în cei doi ani de la deschidere, pe la Kube Musette s-au perindat artiști precum Rone și Crestincov, Diana Tudose, Martin Balint sau Valeriu Șchiau. Sunt încurajate atât expoziţiile de obiect, dar și performance-ul, prin urmare de acum încolo, nu ocoliţi aglomeraţia de pe trotuar – Calea Victoriei 114 – e semnul unui nou vernisaj la Kube Musette!

Foto: Arthur ţinţu

Atelier Pinion Cafea cu aromă de bicicletă sau bicicletă cu aromă de cafea. Mai bine spus, un atelier de reparaţii biciclete care, din 2014, a devenit cel mai hip loc din centrul Bucureștiului unde poţi bea o cafea, în timp ce aștepţi să ţi se umfle roata de la bicicletă. Alex Samoilă, iniţiatorul poveștii, a gândit și a amenajat împreună cu designerul Alina Rizescu o mini-cafenea la parterul atelierului de reparaţii (pe Bulevardul Dacia 23). A rezultat un ambient luminos și cald, cu mobilier creat pe comandă și cu biciclete atent strecurate în scenografie. Un alt lucru interesant pe care îl pot face iubitorii de biciclete la Pinion este să pornească de aici în ture duminicale. Cafeaua energizantă se bea la ei.

Foto: Cosmin Vasile, Lorant Mihat

Grădina Divan Iniţiativă a Institutul Naţional al Patrimoniului (INP) în colaborare cu Calup, Grădina Divan este un concept care a scos din uitare în această vară o Casă de Târgoveţ de secol al XIX-lea și una dintre cele mai vechi case din București (Calea Șerban Vodă 33). În luna august a fost organizat aici unul dintre cele 17 workshopuri MEDS – reactivarea Casei de Târgoveţ, în care 17 participanţi internaţionali au lucrat la amenajarea curţii și a beciului pentru a facilita deschiderea spaţiului către proiecte culturale. Iar publicului i s-au deschis poarta Grădinii și a casei cu ocazia Zilelor Patrimoniului European și a Nopţii Albe a Galeriilor. Casa va deveni centru de relaţii cu publicul al INP și, între timp, va putea găzdui mici evenimente publice culturale. Un interviu legat de proiectele CALUP cu cei doi coordonatori, Ale Stoica și Mark Lorant Mihat, se poate citi în igloo 174 (octombrie-noiembrie, pag. 30-32).

Foto: Radu Malaşincu

POINT Apărea la finalul lui 2015 și chiar nu a putut trece neobservat. Asta și datorită calcanului pe care a apărut graffitiul semnat de Sweet Damage Crew. Este vorba despre o clădire veche de început de secol, de pe strada General Eremia Grigorescu 10, în care s-a conturat un nou teatru independent – POINT. Restaurată, consolidată, mansardată și extinsă, clădirea a fost amenajată la interior de către echipa Lama Arhitectura. Iar în afară de spectacolele montate în incintă, la Point se mai intersectează evenimente, brunch-uri, muzică, spectacole, festivaluri, expoziţii.