Aserțiunea 2014 by ASER Bucuresti

Un proiect

Simina, călătoarea neobosită a lumii orientale De la student la profesor Independență

16 ani de tradiție

Foto credit: Vlad Catană

De la școală la petrecere

ASUS recomandă Windows.

Transformă-ţi stilul cu mobilitate

Tabletă de 10” convertibilă în laptop 2-în-1 ultraportabil

ASUS Transformer Book T100 încorporează două calculatoare în unul singur. Acesta este un laptop modern ultraportabil cu procesor quad-core Intel® AtomTM pentru o productivitate crescută alături de Microsoft Ofﬁce preinstalat. Detașează ecranul IPS de 10.1 inchi de dock-ul tastatură și Transformer Book devine o tabletă cu Windows 8.1 perfectă pentru divertisment, acasă sau la drum. Datorită celor 11 ore de viață a bateriei nu te vei simți legat de priză.

Speciﬁcaţiile produsului pot varia în funcţie de model şi ţară. Butonul Power este disponibil doar pe anumite dispozitive, imaginile expuse ﬁind doar cu titlu de prezentare.

Pachetul de acasă .....10 Rețete studențești .....11 Comunismul în filme ..... 12 Facultate vs. timp liber ..... 14 Dragă omule aflat la început de drum, ..... 15 Tips&Tricks pentru a trimite semnale potrivite la un interviu ..... 17 Manageri de top ..... 18

De la student la profesor ... 22 Training – schimbare - performanţă ... 25 Daniel Drăghici - de la şcoală la petrecere ... 28 Povestea unei studente „a schimbării” ... 31 Student în străinătate ... 36 Simina, călătoarea neobosită a lumii orientale ... 40 Independență ... 44 De vorbă cu Laurenţiu Dimişcă despre arta în afara normelor ... 50 Aici şi acum, e momentul sa trăieşti ... 52 Sportul, profesorul suprem al vieții ... 54

Ceainării ... 56

Editorial Recent, am ajuns să discut despre lucrul în echipă cu unul dintre cei mai buni angajați al unei bănci din România. El era de părere că este foarte important ca fiecare om să contribuie la munca de echipă, să pună o bucățică din sufletul său în sufletul mare al unei organizații, pentru că numai așa organizația va avea rezultate excepționale. În urmă cu șaisprezece ani, o mână de studenți economiști au creat o organizație așa cum și-au dorit-o: locul în care să învețe alături de prieteni. Tot ei, din dorința de a-i ajuta și pe ceilalți studenți au creat o publicație cu informații utile pentru aceștia: au creat Aserțiunea. Ei bine, de atunci și până acum, șaisprezece generații de tineri au pus suflet în scrierea revistei. Au transformat paginile galbene de ziar ale primului număr într-o revistă care să îi ajute pe studenți să cunoască poveștile de succes ale oamenilor care și-au urmat visurile și pasiunile. Aserțiunea este acum vocea celor care vor mai mult de la ei. Este vocea celor care își întind aripile și pornesc în zbor pentru a-și atinge visurile cele mai mărețe. Este vocea celor care acționează nerezonabil și care își duc pasiunile și hobby-urile la un al nivel. Aserțiunea însăși s-a născut din pasiunea studenților pentru jurnalism și din dorința acestora de a da o nouă perspectivă asupra presei românești. S-a născut din curiozități și din dorința de a desoperi și de a

face cunoscute poveștile oamenilor. Așa am cunoscut-o noi pe Nela, studenta nevăzătoare de la Facultatea de Litere, de la care am învățat să renunțăm la prejudecăți. Tot de la ea am învățat ce înseamnă independența și ambiția. Am învățat să ținem capul sus și să mergem mai departe, oricât de cât de greu ne este. Tot despre ambiție și independență am învățat de la Daniel, căruia îi plac petrecerile atât de tare încât și-a început propriul business prin care a organizat evenimente la care a adus peste 150 de artişti, majoritatea pentru prima dată în România. Ei sunt doar doi dintre oamenii care ne-au inspirat și care ne-au demonstrat că există printre noi oameni cu experiențe de viață extraordinare. Ne-au ambiționat să mai căutăm și alții ca ei. Ne-am provocat să descoperim acești oameni peste tot pe unde mergeam: la facultate, în metrou sau printre prieteni și cunoștințe. Am făcut acest lucru pentru că noi credem că fiecare om are ceva de spus și că fiecare dintre noi este, într-un fel sau altul, un model pentru cei din jur. Și tocmai pentru că s-a născut din pasiune pentru jurnalism și pentru că an de an găzduiește poveștile oamenilor deosebiți, Aserțiunea a reușit să strângă în paginile sale bucățele din sufletul oamenilor care vor să aducă o schimbare.

Laura Gherna, Project Manager Aserțiunea 2013-2014 5

Echipa Aserțiunea

Laura Gherna Project Manager

Elena Branche Junior Project Manager

Aserțiunea este pentru mine o poveste bine spusă. Este o poveste cu și despre oameni, însă nu orice oameni. Este povestea celor care se lasă ghidați de creativitate, curaj și pasiune.

Nu există om mic, ci doar poveşti nespuse. La fel de dedicaţi şi cu entuziasm am pornit împreună la drum. Am legat prietenii şi am construit o poveste frumoasă.

Aserțiunea este despre a-l cunoaște pe cel de lângă tine, a-l asculta și a-i înțelege povestea. Este despre a-ți găsi echilibrul și inspirația în oamenii din jur, în experiențele și cuvintele lor. Împreună cu întreaga echipă am învățat despre curaj și încredere, despre ambiție și perseverență, despre a fi om și a fi prieten.

Aserţiunea a fost pentru mine o dovadă de curaj, curiozitate şi autodepăşire. O poveste scrisă cu fir roşu alături de oameni cu care am trăit moment unice pline de emoţii şi de zâmbete. Acest proiect mi-a lucrat încrederea, mi-a întărit motivaţia şi mi-a confirmat ideea că noi, studenţii, suntem puternici şi inventivi.

Și am reușit acest lucru pentru că am fost o mână de oameni curioși și dornici de a da mai departe poveștile celorlalți.

La început, mi-am dorit să descopăr povestea Aserţiunea şi, într-un final, aceasta a devenit şi povestea mea.

În decembrie, Alexandra, Andreea, Bianca, Cristiana, Cristina, Cristi, Diana, Georgiana, Irina, Mihai, Teodora, Elena și Laura s-au întâlnit pentru prima dată ca o echipă. Eram o mână de studenți ASERiști care își doreau să aducă o schimbare prin revista Aserțiunea, așa cum timp de șaisprezece ani, generații întregi de ASERiști au reușit să facă acest lucru. Când sesiunea de iarnă ne-a bătut la ușă, am dat și noi startul sesiunilor de lucru pentru proiect și ședințelor săptămânale, care erau de cele mai multe ori pretextul cel mai fain de a lua o pauză de la învățat. Reușeam de fiecare dată ca printre foile cursurilor pe care le învățam să găsim și telefoanele care anunțau că am găsit săli sau că un invitat ne-a confirmat prezența la conferință, sau la atelierele de lucru. Ne bucuram de fiecare reușită mică, pentru că știam că suntem mai aproape cu un pas de revista mult dorită. După sesiune, am revenit cu forțe proaspete în facultăți și am promovat proiectul, spunând în stânga și în dreapta că Aserțiunea își caută echipă de redacție. Și am reușit să o găsim: încă o mână de studenți ambițioși și pasionați de jurnalism au fost suficient de curioși cât să își dorească să învețe de la noi cum se realizează o revistă de la A la Z.

Anamaria Tataru

Bianca Ene

Diana Mitroi

Mădălina Tudoran

Cristina Nicula

Raluca Popescu

namaria, Bianca C, Bianca E., Cătălina, Cristina, Diana, Irina, Mădălina, Mihaela, Raluca, Ștefania și Teodora. Ele sunt cele care au făcut ca redacția Aserțiunea să se întregească anul acesta.

Timp de cinci zile au participat la ateliere tematice. Au fost curioase și au cunoscut oameni ale căror cariere impresionante au fost sursă de inspirație și au reprezentat motivația noastră de a ne duce visul de a deveni jurnaliști până la capăt. În următoarea lună ne-am făcut curaj și am căutat cele mai bune subiecte de articole. Am fost și am vorbit cu oameni, iar fetele noastre și-au luat rolul de jurnaliste în serios: au luat interviuri și au redactat articole cu simț de răspundere, dar mai important de atât, au făcut aceste lucruri cu o mare pasiune și un mare zâmbet pe buze. Am căutat împreună poveștile de succes ale unor tineri ca noi. Ne-am luat inspirație din întâlnirile de redacție în care fiecare venea entuziasmat și povestea despre omul căruia i-a luat interviu. Ne imaginam paginile ce urmau a fi scrise și parcă mirosul de cafea caldă era înlocuit cu mirosul de tipografie ce urma să vină odată cu revistele. 8

Cătălina Ciobanu

Bianca Cristea

Irina Mihaela Pîlșu

Ștefania Cioroba

Teodora Tucă

Mihaela Balica

Acum nu ținem în mână o revistă. Ținem în mână visul devenit realitate al studenților ce au îndrăznit să își dorească mai mult de la ei. Ținem în mână materializarea dorinței lor de a schimba ceva prin jurnalism. Noi am făcut primul pas: am scris. Tu, dragă cititorule, îl poți face pe următorul. Sperăm că în următoarele pagini vei găsi inspirația și motivația de a-ți duce visul mai departe, de a aduce chiar tu o schimbare! ulțumim celor de la care am învățat: Tudor Mușat, Andreea Borțun, M Sorin Trâncă, Sintia Radu, Ana Maria Ciobanu, Bogdan Dincă, Ioana Moldovan, Andreea Vasile și Oana Sandu. Mulțumim partenerilor care au crezut și au investit în Aserțiunea: ASUS, ACCA, BRD, Catalyst Solutions, DELL, Sarantis. Mulțumiri speciale ASERiștilor care au investit timp și energie ca și anul acesta Aserțiunea să aducă un plus de valoare în rândul studenților: Alexandru Măxineanu, Cătălin Boca, Andrada Bâlbâe. Mulțumim echipei noastre de Design: Cristina Damian, Adina Cristea, Alexandru Șica. 9

Pachetul de acasă

zi este din nou duminică. Încerc să mă trezesc știind că în jumătate de oră urmează să primesc pachetul de acasă. Nici nu deschid bine ochii și îmi spun: „Oh, nu! Iar nu ajung la timp!”. Arunc o pereche de jeans și o jachetă pe mine și ies alergând pe ușă. În goana mea nebună spre staţia de autobuz, nu îmi pot reţine zâmbetul atunci când văd chipurile familiare ale oamenilor care au ieșit în curtea caselor. Zilnic, îi văd când merg la facultate pe același drum și sunt convinsă că ei știu că aceasta este ziua în care mama îmi trimite pachetul. Doar mă văd săptămânal cum merg spre gară fără nici o grijă și cum mă întorc abia trăgând de un bagaj. Am prins autobuzul ca prin minune și îmi spun că asta sigur e ziua mea norocoasă. La coborâre, însă, mă împiedic de trepte și încep să cred că s-a cam terminat cu bafta mea pe azi. În gară, studenţi și bagaje îmi dau senzaţia de cursă cu obstacole și, în timp ce încerc să îmi bat recordul la viteză, sunt fericită că nu mai fac parte din categoria studentului care vine de acasă cu bagaje ce cântăresc mai mult decât propria greutate. Am ajuns la locomotivă și, fără a mă mai surprinde, aud aceeași voce aproape săptămânală care în loc de „Bună dimineaţa” îmi spune: „Ai întârziat din nou!”. Nu e nevoie să îmi mai dau numele la control, deja sunt o faţă cunoscută, probabil după figura adormită și părul ciufulit, pe care nu am reușit sa îl mai aranjez. Mă apropii să îmi iau bagajul și în secunda următoare am impresia că un bolovan uriaș îmi trage braţul în jos: „Nu, nu e nici nu bolovan, e chiar pachetul meu care e mai mare decât cel de săptămâna trecută!”. Privesc geanta care stă la picioarele mele și simt cum parcă se crapă trotuarul sub greutatea ei. Cum poate mama să facă așa un pachet imposibil de dezlipit de pe asfalt cu doar 2 caserole cu mâncare, câteva prăjituri proaspete, 4 mere și câteva dulciuri? Ei bine,

de Mihaela Balica ea a reușit mereu să mă surprindă prin faptul că face posibile lucruri care mie îmi par de nerealizat. Mi-aș fi dorit doar să îmi facă rost și de o geantă care să se care singură!”. Hotărăsc să nu mai pierd timpul cu întrebări și să mă îndrept spre cămin înainte de a-mi pieri toată pofta de mâncare. Aștept nerăbdătoare autobuzul. Totul bine până în momentul în care trebuie să clintesc bagajul de la pământ și am impresia că mama a scăpat un tub cu „Picătura” ce lipește și nimic nu dezlipește pe fundul pachetului meu. Nu știu cum reușesc să îl urc sau să îl cobor, știu doar că este prea mult pentru cele doar 50 de kilograme ale mele și, în timp ce trag de el cu îndârjire pe străzile acestui „oraș al pachetelor din provincie”, am o singură dorinţă: să se repare liftul, măcar și numai pentru o zi. Dar asta nu se întâmplă; așadar mă chinui să urc bagajul pe scări până la etajul 4 al căminului. Insist să îmi fixez în minte ideea că mama mă iubește și îmi vrea doar binele. Și apoi, poate pachetul ăsta, care conţine de cel puţin 3 ori mai multă mancare decât pot mânca într-o săptămână, mă va ajuta să pun înapoi cele 2 kg pierdute în dimineaţa aceasta în fuga spre gară. Ajung în cameră gâfâind, aproape fără aer și, brusc, îmi aduc aminte că a primi pachet de acasă nu înseamnă doar că trebuie să îmi dau sufletul în timp ce îl trag după mine până la cămin. Partea cea mai grea abia acum urmează. Chiar când credeam că mai rău nu se poate, mama îmi demonstrează că încă nu am văzut nimic. Așa că încep să despachetez și realizez că am o listă interminabilă de lucruri pe care nu le-am cerut: iaurt, mere, șervețele, portocale, cereale, pâine cu seminţe și, ceva nou săptămâna asta, 3 roșii, un castravete uriaș și o mână de salată verde. Va trebui să îi explic mamei că piaţa este la doar 5 minute distanţă de cămin și că Mega Image este un trend pe care îmi doresc să îl urmez și eu ca toţi ceilalţi studenţi.

Rețete studențești de Mihaela Balica și Andreea Datcu

ădălina prepară o porţie de budincă în straturi de lămâie, caisă şi caramel, separate de nuci mărunţite, migdale întregi şi bucăţi de lămâie; o alta are aromă de frişcă şi este decorată cu o dulceaţă de vişine de casă care colorează budinca aşezată pe platou. Pe o altă farfurie se află o porţie în straturi de vanilie și cacao, în care s-au pus multe jeleuri colorate şi bomboane M&M’s. Ornamentul este din floricele de frişcă și un beţişor de ciocolată înfipt într-o parte. Pare că acea porţie, dacă nu este pentru un copil obsedat de dulciuri, sigur este pentru o persoană destul de veselă şi jucăuşă. Aceasta este creația Mădălinei ce face furori în complexul studenţesc datorită aromei puternice. Ea o numeşte „budincă în culori cu suflet” şi spune că nu este deloc greu de preparat. „Prietenii mei îmi spun că mereu le îndulcesc ziua cu budinca asta”, spune Mădălina amuzată de faptul că amicii ei au trimis-o în bucătărie. Ea nu pare deranjată de acest lucru, ba chiar este dornică să împartă cu noi reţeta ei specială. În timp ce Mădălina prepară compoziţia din plicul de budincă, urmând întocmai instrucţiunile, explică de unde vine acest nume neobişnuit al reţetei ei. „Este foarte simplu” spune. „Această reţetă am inventat-o când eram supărată sau dezamăgită. Îmi preparam budincă de ciocolată pentru că, fiind mai intensă, mă făcea să uit de sentimentele negative. Pe parcurs ce puneam budinca în forme, mai strecuram şi câte un strat cu aromă de vanilie şi

Poţi să îţi dai seama de starea mea de spirit doar uitându-te ce mănânc. caramel, despărţindu-le prin felii de ananas sau banană. După ce aşezam forma pe un platou, o ornam cu puţină frişcă şi ciocolată rasă şi înfigeam chiar şi un beţişor de ciocolată la final. După prima degustare, uitam de supărare!” Pe de altă parte, când este binedispusă şi

vrea să se răsfețe, Mădălina prepară budinca în straturi cu arome de căpșuni, caise şi frişcă, straturile fiind separate de fructe precum căpşuni, banane, chiar migdale, nuci sau stafide. „Gătitul mă ajută să exteriorizez ceea ce simt și așa poţi să îţi dai seama de starea mea de spirit doar uitându-te la ce mănânc.” Mădălina spune entuziasmată că „bucătăria înseamnă idei, ingrediente diverse și mult curaj să dai frâu liber imaginaţiei. Îi sfătuiesc pe toţi oamenii din jurul meu să fie creativi şi să îşi surprindă prietenii cu un desert unic și delicios!”. Cu Alin este diferit. Pe el nu-l trimit colegii de cameră la bucătărie să gătească, ci lipsa proviziilor de acasă. În tigaie are niște cubulețe de kaiser, apa din oală se pregăteşte să dea în clocot, iar într-un castron are un fel de sos. S-a plictisit de omletă și de paste cu brânză, așa că în seara asta face Spaghete Carbonara. Ia o mână de paste din pachet și le pune la fiert un minut mai puțin – așa a auzit el că se face în Italia. Când sunt gata, le clătește cu apă rece și le pune peste kaiserul puțin rumenit în unt. Apoi bate un ou cu furculița într-un castron și-l amestecă în paste până când oul arată „zdrențăros” și este îmbinat în compoziție. Adaugă sare şi piper după gust şi se apucă să facă sosul de smantână cu usturoi pe care îl pune peste spaghete. „Atunci când gătești trebuie să fii atent mereu la ceea ce faci, cum, cât pui în tigaie, aici sosul de smantână trebuie să-l amestec cu pastele până se îngroașă”. La final, după ce oprește focul, presară cașcaval și amestecă până se topește. Până sunt gata spaghetele spune că gătește doar când rămâne fără provizii de acasă și nu vrea să se laude, dar crede că se descurcă foarte bine. Entuziasmat, el spune că are o pasiune pentru deserturi. „Banana split! Vine vara cu multe fructe și multă înghețată, dar nu spun că nu merge încercat și iarna. Înghețata cu banană este cel mai simplu de realizat! Tot ce trebuie să faci este să topești puțină ciocolată la bain marie (pui ciocolata într-o ceașcă, iar ceașca într-un castron cu apă fierbinte și amesteci până ciocolata va fi cremă). Peste bananele tăiate în două sau rondele, pui puțină zeamă de lămâie să nu oxideze, iar apoi adaugi câte cupe de înghețată vrei, de orice fel și gata! Vara poate să vină!”.

Comunismul în filme

de Teodora Tucă

upă peste 40 de ani comuniști în care oamenii erau condamnați necuvintelor și se așezau zilnic la coada pentru supraviețuire, e foarte greu să îți pui „ochelarii de cal” și să mergi înainte cu toate pânzele sus. Progresul este evident, însă mintea umană nu poate fi condamnată pentru tendința ei de a evita momentul prezent și de a se raporta la trecut. Un „Student fiind, de Securitate mă feream” de pe vremuri se transformă astăzi în „Fiind student, baruri cutreieram”. Așa încât, ar trebui săți temperezi nemulțumirile și, din când în când, să îți aduci aminte că unele tinereți au fost consumate în comunism și nici nu exista Iphone ca să treacă ziua mai repede.

O radiografie dură a sistemului este surprinsă de filmul cutremurător „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, regizat de Cristian Mungiu, care prezintă povestea a două studente. Găbița, cu ajutorul prietenei sale, Otilia, încearcă să facă un avort, ilegal la acea vreme. Maniera naturalistă în care e realizat filmul a reușit să îi șocheze pe occidentali, neobișnuiți cu astfel de practici barbare, pe care lumea trebuia să le traiască de parcă ar fi fost firești și, astfel, câștiga în anul 2007 la Festivalul de la Cannes, premiul Palme d’Or. Nu este un film care te va relaxa, în niciun caz binedispunde, căci pe tot parcursul lui vei fi indignat de absurdul situației și de teama că ceva rău este pe cale să se întâmple. Din păcate, nimic nu este exagerat cu scopul de a produce emoții puternice publicului, nu este un fragment de realitate cosmetizat menit să sensibilizeze. E vorba de o realitate ce incriminează un sistem bolnav în care alegerea nu mai reprezintă o opțiune personală, ci doar un pact tacit de supunere.

„Știți că e de pușcărie ce facem noi aici…”, cu replica asta atinge domnul Bebe, responsabilul cu avortul, apogeul disperării celor două fete. Era greu să strângi niște bani, iar dacă îi aveai, următorul nivel era chiar și mai dificil, trebuia să joci telefonul fără fir până informația ajungea la o persoană care era posibil să cunoască o altă persoană care să te ajute. Probabil întreaga operațiune ar fi durat mai puțin, dacă nu ar fi existat presiunea psihică și frica de pedeapsă, de aceea totul trebuia făcut cu mult tact și ținut ascuns de ochii Securității. 4-3-2 și cortina vieții la cămin se deschide pentru public: acolo se negustorea aproape orice. Inventarul unui comerciant ambulant, făcut în trecere, reunea de la cafea, țigări, hârtie, stilouri chinezești, până la produse cosmetice și chiar viniluri pentru hipsterimea în blugi și cu adidași, de preferat albi. Atunci, ca și acum, camerele arătau ca niste micro-gospodării, iar solidaritatea era în floare și toată lumea se bucura de ea.

Un alt film cu aer socialist este și „Amintiri din Epoca de Aur”, care ecranizează cele mai cunoscute legende urbane din România anilor ‘80 spuse cu umor. Producția care îmbină șase viziuni regizorale s-a vrut a fi un fel de „recuperare, refolosire și recondiționare a amintirilor din perioada nopților pierdute la bairamuri, video și cozi”, după cum a mărturisit Cristian Mungiu, scenaristul acesteia. Ziua de 1 mai n-a fost mereu așa cum o știm acum, în iarbă cu fața la soare, sau în Vamă cu prietenii pe plajă. Trecerea de la comunism la capitalism a păstrat intact semnificația sărbătorii asociată cu o minivacanța, dar a schimbat obiceiurile oamenilor. Tânăr să fii, lozinci trebuia să scandezi și abia apoi puteai să îți faci bagajul pentru tabăra la mare, care era întotdeauna organizată de un profesor și la fel de sigur mai era că nu puteai pleca fără „bilet de voie” din partea părinților. „Legenda vânzătorilor de aer” spune că atunci când nu ai bani, dar ai mijloacele

necesare prin care să îi obții, trebuie cu multă hotărâre să forțezi lucrurile măcar până se strânge îndeajuns pentru o tabără la mare. La fel procedează și Crina, când îl întâlnește pe Bughi și îl roagă să o ia alături de el în „afacerea improvizată” pentru a strânge cât mai multe sticle pentru colectare. Perioada cea mai eco a reușit să incite imaginația tinerilor, iar vânătoarea de comori s-a transformat în goana după sticle goale, materializată în banii pentru 1 mai-multvisat, în cazul particular al Crinei. „Nu era mai bine atunci”, pentru că la o petrecere trebuia să alegi între a te uita la o casetă video cu Bonnie și Clyde sau a dansa tangouri toată seara, pentru că bananele încă mai aduceau extazul parfumului exotic, iar sucul Pepsi era împărțit „pe sub mană”. Acum îți aranjezi epoleții de culoarea libertății și cu glas neînfricat și încrezător îți spui „Mergem înainte!”. De ce? Doar pentru că ești privilegiatul care se bucură să-și dea seama că „Înainte era mai bine” e doar un mit.

Facultate vs. timp liber

de Bianca Cristea şi Diana Mitroi

impul liber al studenţilor poate fi influenţat de facultatea pe care şi-au ales-o. Ne-am gândit să întrebăm câţiva tineri din cadrul unor universităţi din Bucureşti cât de mult timp liber au în afara facultăţii şi cum şi-l petrec. Ce am aflat nu a fost deloc surprinzător, din moment ce şi noi avem prieteni de la diverse facultăţi şi ajungem de multe ori să facem parte din programul lor.

facultate. Totuşi ei găsesc câteva seri în care să se relaxeze şi să iasă cu prietenii, cei mai mulţi dintre ei tot studenţi la Medicină, prin localurile din Centrul Vechi.

Studentul de la ASE spune că are destul de mult timp liber pe parcursul unui an universitar. Majoritatea celor care studiază la facultăţile din cadrul Academiei de Studii Economice din Bucureşti spun că au un program lejer, iar facultatea le permite chiar să îşi ia un job part-time sau să se implice în activităţile de voluntariat ale asociaţiilor studenţeşti, foarte numeroase în cadrul ASE-ului.

din zonă. „Merg în Regie că e mai ieftin!”, spune Mihai, student la una dintre facultăţile Politehnicii. Pe de altă parte, studenţii de la Automatică spun că dedică mai puţin timp ieşirilor de acest fel, ocupaţi fiind cu diverse teme şi proiecte.

Viitorii medici, studenţii de la Medicină, spun cu tristeţe că facultatea nu le oferă aşa mult timp liber cum şi-ar dori şi că le e aproape imposibil să mai facă şi altceva pe lângă

Studentul de la Politehnică trăieşte o altă poveste. Dacă se întâmplă să locuiască la unul dintre căminele din Regie, petrece mare parte din timpul liber la terasele şi cluburile

La Universitatea Bucureşti, studentul se bucură de aceeaşi libertate ca şi cel de la ASE. În afara sesiunii are destul timp pentru a face şi alte lucruri: iese cu prietenii, vizionează filme şi merge în localurile din Regie şi Centrul Vechi.

Dragă omule aflat la început de drum,

de Anamaria Tataru

earning the hard way pare a fi modul de învățare pe care trebuie să ți-l asumi, căci se spune că nu poți cunoaște adevărata față a lucrurilor decât atunci când le experimentezi în propriul tău fel. Însă de cele mai multe ori, dacă știi la ce să te aștepți și, implicit, dacă știi de ce să te ferești, poate să te scutească de multe bătăi de cap inutile. Mergând pe acest principiu, am încercat să aflăm, de la oameni care au trecut deja pragul studenției și care acum lucrează sau au propriile afaceri, câteva experiențe de care chiar nu ai nevoie pentru a descoperi succesul. Iată ce ne-au zis: La început de facultate, nu ți se zic multe!

încheiând parteneriate. Firește, este o muncă frumoasă pentru că e susținută de oameni frumoși. Dar, atunci când te înscrii într-o organizație studențească, nu pleca de la premiza just for fun. Folosește această oportunitate pentru a acumula cât mai multe experiențe practice, pentru a-ți dezvolta abilități și competențe, pentru a învăța să lucrezi în echipă și a-ți însuși calități de leader. Acestea vor cântări foarte mult la CV atunci când te vei angaja. Fii deschis și învață! Și ține minte: ONG-urile te ajută pe tine mai mult decât ajuți tu, cel puțin asta ne mărturisește un student în primul an de master.

Când te înscrii într-o organizație studențească, crezi că e just fun!

Atunci când aplici pentru primul job, fii cu băgare de seamă!

Entuziasmul primului an de facultate este unic. Însă ar trebui să știi, încă de la început, că facultatea nu e doar despre cursuri. Facultatea te familiarizează cu concepte și teorii, însă nu vei pune în practică tot ce ai învățat. Totodată, notele nu contează atunci când te angajezi sau îți deschizi o afacere. Desigur, ele sunt importante: măsoară performanța ta academică, te ajută să iei bursă, să îți păstrezi locul în cămin, însă nu trebuie să faci din asta țelul studenției tale. Concentrează-te în schimb pe posibilitățile de networking care ți se oferă. Cunoaște oameni, construiește relații. „Voi încă nu știți că trebuie să învățați să vă ajutați! Mai încolo veți lucra sau veți avea business-uri. Și atunci veți putea folosi prieteniile create în facultate pentru a vă susține reciproc”, ne îndeamnă Lidia, manger Clasa1e. Același lucru ne sfătuiește și Alexandru Negrea, Head of Facebook Department al Spada: „Este greșit să vrei să faci lucruri singur. E important să lucrezi cu oameni, să faci echipă.” Încearcă deci să îți dezvolți, prin orice mijloace, abilitățile de lucru în echipă.

Dar nu e numai atât. Munca într-un ONG presupune, de cele mai multe ori, nopți întregi de nesomn, ore petrecute în fața laptopului punând la punct ultimele detalii ale proiectului, dând telefoane sau

Știu că ai impresia că ți-a pus Dumnezeu mâna în cap, dar fii pe fază: nu e chiar așa cum te aștepți! Jobul vine cu responsabilități, cu un număr fix de ore petrecute la birou și cu un șef care vrea să-ți îndeplinești, mort-

copt, targetul impus. Poate sună oarecum înspăimântător, însă dacă îți place ceea ce faci și simți că ți-ai găsit locul, orice task devine mai ușor de dus la bun sfârșit. Chiar și pentru job-ul mult visat, este important să te informezi din timp cu privire la conținutul contractului de muncă. Și să-l negociezi fără frică. Caută informațiile pe diferite site-uri de consiliere în carieră, discută cu un prieten care te poate ajuta, întreabă-ți părinții. Nu semna ca primarul, fericit că ai căpătat primul job! După ce te angajezi, nu este de ajuns să muncești din greu ca să reușești. Trebuie să muncești SMART și, mai ales, să te faci vizibil. Mulți confundă asta cu lauda de sine, dar nu este același lucru: „Recunoașterea propriilor merite și importanța muncii tale reprezintă o cale sigură pentru avansarea în carieră”, ne îndeamnă Florin, Business Analyst la Oracle România.

Când îți deschizi prima afacere, aici e-aici!

„Deschiderea efectivă a firmei, adică înregistrarea la Registrul Comerțului, reprezintă partea cea mai ușoară atunci când te decizi să creezi un business”, ne spune Nicu, administrator al Top Children. „Partea grea și cu adevărat provocatoare e construcția brandului”. Nu voi insista însă asupra acestui aspect: despre antreprenoriat au scris alții, mult mai pricepuți decât mine. Un sfat doar: citește, testează, evaluează. Citește, testează, evaluează! Și ai grijă să-ți păstrezi echilibrul. Așa suntem făcuți, la început toți exagerăm! Cu drag, Cineva care a fost cândva în locul tău!

Tips & Tricks pentru a trimite semnale potrivite în timpul interviului de angajare Când dai mâna, întinde-o ferm, cu palma dreaptă, ca de la egal la egal. Palma orientată în jos, arată că vrei să îţi domini interlocutorul, iar dacă podul palmei este îndreptat în sus arată deschidere, dar şi supunere. Iar o mâna moale şi umedă (de multe ori cele două sunt asociate) indică timiditate, neîncredere. Dacă de obicei, îţi transpiră mâinile, şterge-le cu un şerveţel sau odihneşte-ţi mâna de-a lungul corpului, atingând foarte discret poalele sacoului sau fusta, înainte de a intra în încăpere sau de a da mâna cu cineva. Păstrează contactul vizual în timpul conversaţiei. Dacă privirea persoanei respective te intimidează, fixează un punct aflat în mijlocul frunţii. Vei da impresia că o priveşti în ochi, iar tu te vei simţi confortabil. Nu subestima niciodată puterea unui zâmbet. Dar ţine cont că zâmbetul sincer, din inimă, înseamnă să zâmbeşti şi cu ochii, să îţi destinzi toate trăsăturile feţei, nu doar să-ţi dezveleşti dantură. Îndreaptă-ţi corpul spre partenerul de discuţie, pentru a confirma interesul pe care îl acorzi, fie că stai jos sau în picioare. Dacă te afli la o masă, stai drept pe scaun, rezemat sau nu de spătar, dar fără să te tolăneşti ca într-un şezlong.

nesiguranţă, respingere, nervozitate sau încordare.

Îmbracă-te potrivit cu imaginea pe care doreşti să o impui despre tine, dar simte-te bine în hainele tale. Înregistrează-ţi vocea în timp ce citeşti cu voce tare sau vorbeşti cu cineva şi ascultă apoi caseta. Dacă nu eşti mulţumit de ceea ce auzi (cuvinte sacadate, bâlbâieli, pauze mari, sunete ascuţite etc.) fă exerciţii de dicţie şi respiraţie ca să îţi îmbunătăţeşti tonul şi intonaţia vocii. Controlează-ţi tonul vocii în timpul discuţiilor, mai ales când sunt în contradictoriu. Dacă vorbeşti cu voce joasă, interlocutorul va fi obligat să îţi răspundă în acelaşi mod. Fii atent şi la felul în care râzi! • • •

• Controlează-ţi gesturile şi ticurile nervoase. Nu te juca cu pixul, nu bate darabana pe marginea mesei, nu îţi trece mâna prin păr, nu-ţi pune mâinile la gură (decât când caşti) sau pe faţă etc. Dacă eşti prea surescitat, ţine-ţi mâinile strâns împreună (nu încrucişate), fără să ţi le freci însă, sau ia notiţe pe un carneţel. Nu ţine braţele şi/sau picioarele încrucişate. Interlocutorul poate interpreta această atitudine ca pe o dezaprobare,

defensivă,

•

Mihaela Stroe Expert inteligenţă nonverbală & business coach; Doctor in sociologie şi specialist în comunicare nonverbală; Reprezentant pentru România şi Europa al lui Joe Navarro, unul dintre fondatorii diviziei de Analiză Comportamentală din cadrul FBI; Trainer şi facilitator acreditat de compania Advanced People Strategies din UK pentru programe de Leadership şi Management; Creatoarea Nonverbal Magazine, publicaţie online în limba engleză dedicată dezvoltării inteligenţei nonverbale la nivel internaţional; Şi-a lansat, exclusiv online pe blogul www.mihaelastroe.ro, primul e-book dedicat dezvoltării personale, numit „Şapte principii de viaţă nonnegociabile”.

Manageri de top

de Ștefania Cioroba

omânia se poate mândri cu o generație tânără de manageri, care a reușit să își pună amprenta asupra tendințelor ce domină actualmente realitatea economic și social a societății românești. Ei au răzbit datorită voinței de a nu se lăsa constrânși în fața circumstanțelor economice și de a nu ceda în fața prejudecăților și stereotipurilor care le îngrădeau adesea orizonturile. Au renunțat la inhibiții, nu s-au dat înapoi de la ore întregi petrecute la birou sub stres și presiune și au demonstrat că eforturile dau rezultate atunci când sunt însoțite de doza necesară de entuziasm și curaj. Cei care urmează sunt cei care trebuie percepuți ca un etalon al mediului profesional românesc, având în vedere că se află în spatele unor companii care ating cifre de afaceri impresionante an de an. TATIAN DIACONU, directorul general al Immochan România are proiecte mărețe în ceea ce privește dezvoltarea orașului Brașov, propunându-și să atragă peste 10 milioane de vizitatori anual în centrul comercial Coreși cu ajutorul unei zone de entertainment de a cărei construcție se ocupă. BOGDAN PADIU, Chief Executive Officer al Teamnet ocupă locul 19 în topul celor mai admirați CEO din România, iar experiența sa în business development, project management, business strategy și enterprise software au garantat companiei pe care o conduce poziția de lider pe piața IT din România. ȘTEFAN GAIBU, director al Direcției Logistice Dacia, este cel mai tânăr manager care coordonează activitățile de producție de la Mioveni, iar cunoștințele în domeniile de transport piese, vehicule, logistic şi gestiune l-au ajutat să conceapă un plan realist de consolidare a situației Uzinei, care să îi permită totodată și angajarea în diverse proiecte internaționale. DORINA DOBRE, tânăra care conduce cea mai mare fabrică de mezeluri din România, coordonează încrezătoare activitatea a 600 de personae și admite că succesul nu este altceva decât un proces de observare și conștientizare a tendințelor și nevoilor existente pe piață: „Învăţ despre oameni, despre produse, echipamente, certificări, securitate alimentară. Trăim într-o perioadă în care totul se schimbă cu repeziciune; în consecinţă şi gusturile, pretenţiile şi aşteptările clienţilor.”

OANA SIMON, director general Nova Medical Brașov, a înființat singura companie din România care produce dispozitive pentru analize medicale conform aprobărilor Uniunii Europene, din dorința de a demonstra că produsele românești se disting prin calitate și pot face față competiției pe plan internațional.

Trăim într-o perioadă în care totul se schimbă cu repeziciune; în consecinţă şi gusturile, pretenţiile şi aşteptările clienţilor.

ALINA POPA, CFO Petrom, și-a împlinit visul de a face parte din echipa uneia dintre cele mai de succes companii din România și mărturisește că peste 10 ani se vede în același mediu profesional, în aceeași postură de auditor financiar. ALEXANDRU COȘBUC, vicepreședinte Siveco pentru vânzări internaționale și director general al reprezentanței Siveco din Emiratele Arabe Unite, mizează pe puterea pe care educația o are asupra formării actualei generații și își dorește să poată oferi atât elevilor, cât și profesorilor instrumente educaționale moderne, pentru a facilita progresele.

Perseverență „Mi-am dat seama că lucrez de 12 ani în acelaşi loc. Că am lucrat de jos, de la fotocopii până la cea mai înaltă poziție în cadrul sucursalei Mari Clienți Corporativi.” Acestea sunt câteva cuvinte cu care am rămas după întâlnirea cu Petronel Chiva, Director Executiv Grup, în cadrul BRD Groupe Societe Generale.

ariera lui pare a fi povestea unui om hotărât, care a ştiut exact unde a vrut să ajungă, însă nu a fost de la început aşa. Dacă îl întrebai pe liceanul Petronel în clasa a XII-a ce vrea să facă mai departe cu viaţa lui, ţi-ar fi răspuns că nu va face nimic special, pentru că liceul a însemnat pentru el doar filozofie, poezie şi franceză. A decis totuşi să dea la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, unde a ajuns cu o mare ambiţie de a învăţa pentru a ajunge profesor. A renunţat la această dorinţă în primăvara anului ‘95, când s-a întâlnit cu profesorul său de istorie din liceu şi a văzut că viaţa de profesor era departe de viziunea pe care o avea despre viitorul său: „În acel moment am realizat că îmi văd altfel viitorul, că am depășit etapa de poezie și vreau să lucrez în business sau în diplomație, vreau mai mult de la viață, vreau mai multă agitație și răspundere, vreau să văd dacă pot să mă diferențiez, să ies în față”. Condus de noua sa înclinaţie spre negocieri, s-a înscris la Facultatea de Studii Europene, din cadrul aceleiaşi universităţi. A terminat cele două facultăţi în paralel. Mai mult de atât, în ‘96, când era anul II la Studii Europene, a reuşit să treacă toate examenele atât pentru anul II la Studii Europene, cât şi în avans pentru anii III si IV la Facultatea de Istorie. A urmat un program de Master în ţară, pe care l-a şi finalizat, însă din lipsa unul loc de muncă în Cluj – pe atunci foarte slab dezvoltat în ceea ce priveşte oferta de muncă – s-a înscris la un nou program de Master, obţinând o bursă Erasmus în Franţa.

În Octombrie ’99 a ajuns în Franţa cu gândul să îşi caute un job. „Eram dispus să fac orice, ştiu că am fost la un interviu într-o hală frigorifică, unde trebuia să împing carnea, am încercat să spăl vase în restaurante, să fiu recepționer de noapte în hoteluri obscure, dar nu m-au angajat”. A reuşit să se angajeze la universitatea la care urma cursurile de Master. A lucrat timp de 3 luni cu jumătate de normă la actualizarea staţiilor de lucru, iar după aceea a făcut inventar pentru diferite magazine. Într-una din zile s-a dus la agenţia de muncă temporară şi, cu „accentul de Europa de Est”, le-a cerut orice slujbă pe care i-o puteau oferi. A dat un test de engleză şi unul de IT, apoi a plecat acasă în aşteptarea răspunsului. A doua zi, telefonul a sunat: „Îţi propunem un post cu un salariu foarte bun într-o bancă”. O echipă de audit dintr-o bancă, BNP Paribas, avea nevoie de un om care să facă fotocopii. Timp de trei săptâmâni a fost cel mai amabil şi mai pozitiv angajat, oferindu-și ajutorul colegilor

de fiecare dată când îşi termina treaba. Atitudinea și disponibilitatea sa l-au ajutat să obţină un post în BNP Paribas, lucrând în back-office, cu produse derivate. Cu toate acestea, își dorea foarte mult să se întorcă în țară aşa că în vara lui 2001 şi-a trimis CV-ul în România sperând să primească o ofertă de la firmele francofone. A urmat un interviu la BRD al cărui rezultat a fost favorabil: începea peste o lună. Surpriza lui a fost că după ce a trecut o lună nu a fost angajat, ci a fost chemat la o serie de cincisprezece interviuri pentru a intra în programul Young Managers, unde a fost angajat abia în februarie 2002. Programul a durat şase luni, iar la finalizarea acestuia a preluat un post nou creat de Junior Corporate – asistent al consilierilor de clientelă în sucursala Grup Mari Clienţi Corporativi. După un an de activitate în BRD i s-a oferit postul de Relationship Manager, pe care l-a ocupat până în 2005. Ulterior a fost propus pentru postul de Director Comercial, unde a lucrat până în 2011, când directorul sucursalei a fost promovat, iar Petronel a fost recomandat pentru preluarea postului devenit vacant. Însă, „la jumătatea lui 2013, mi-am dat seama că lucrez de doisprezece ani în acelaşi loc. Că am lucrat de jos, de la fotocopii până la cea mai înaltă poziție din sucursala respectivă, astfel că am acceptat o nouă provocare, Grupul Dorobanți”. „Prima experienţă de management a fost una îngrozitoare, cel puţin aşa am simţit la acel moment, însă în timp am învăţat că trebuie să fii tranşant cu problemele, dar foarte soft cu oamenii. Cred că trebuie să îți cauți tu un model și să înțelegi că și tu ești un model pentru cei din jur. Oscar Wilde spunea că o operă de artă nu mai aparține artistului dupa ce a creat-o. Așa se întâmplă și în management, nu mai ești al tău, ci al celor din jur. Oamenii vor prelua foarte mult

Trebuie să îți cauți tu un model și să înțelegi că și tu ești un model pentru cei din jur. Oscar Wilde spunea că o operă de artă nu mai aparține artistului dupa ce a creat-o. Așa se întâmplă și în management, nu mai ești al tău, ci al celor din jur.

din atitudinea ta, ca și manager răspunzi nu doar pentru tine, ci pentru o mare parte din cultura organizației. În plus, trebuie să îi ajuți pe cei din jur să simtă că lucrează pentru ei înşişi, pentru că vor să realizeze ceva solid şi, în final, să ajungă să ofere ceva din sufletul lor spiritului întregii organizaţii. Pornind de la acest principiu, am căutat mereu să pun în valoare oamenii care au acea dorinţă de a face performanţă, de a rupe norii, de a da, pentru că asta îi împlineşte și devin un model pentru cei din jur. Avem aici colegi care, seara, ţin cursuri pro-bono de franceză, de engleză, de spaniolă, de analiză financiară pentru alţi colegi care vin să înveţe. În concluzie, cred că este important să cauţi să te dezvolţi continuu, să realizezi diferite activităţi, chiar dacă uneori acestea nu sunt în fişa postului, prin care să te simţi împlinit profesional şi personal. Să simți că atât tu, cât și echipa ta evoluați. Și, în final, să nu uiți că tu poți influența, sugera o anumită atitudine, dar cea mai mare parte a succesului este construită de oamenii cu care lucrezi și cărora trebuie să le fii recunoscător. Trebuie să îi înțelegi, să le înțelegi nevoile – de dezvoltare personală, de a se simți împliniți, de apartenență, de dreptate, de a avea un mediu de lucru corect și plăcut și, pe cât posibil, să încerci să satisfaci aceste nevoi”.

De la student la profesor de Irina Mihaela Pîlșu

n Facultatea de Matematică, sala S6, Cătălin Grădinaru își ordonează materialele pentru studenți pe care le-a pregătit cu mult timp înainte. Se uită cu sclipiri în ochi la tinerii care stau în bănci și așteaptă să înceapă discuțiile ce par a fi mai interesante decât orice știre legată de afaceri, economie sau marketing. Dacă o persoană străină ar intra în sala de seminar, nu și-ar da seama că este profesorul la catedră, atât de tânăr este doctorandul aflat în primul an de predat.

recunoscând că are mereu câte ceva de învăţat de la studenţii lui. În plus, el spune că nu există predat fără exemple, fie că acestea vin din bănci, fie de la el. Își dorește foarte mult ca ceea ce le împărtășește studenţilor să fie actual și util. Poate cea mai importantă parte a stilului lui de predat este dorinţa de a-i învăţa pe studenţii săi să ajungă singuri la răspunsuri. Astfel, el încearcă să le formeze un algoritm de învăţare, să știe cum au învăţat pentru că așa își vor aminti ușor.

Seminarul ţinut de Cătălin Grădinaru își face debutul într-un mod dinamic și interesant: cu știri pe scurt despre ce se mai întâmplă în lumea noastră, cu exemple de urmat sau nu. De multe ori primele cinci minute din oră sunt dedicate studenţilor care au ceva interesant de povestit. „Nu există rușine pentru că nu există prejudecăţi” este o vorbă în care tânărul profesor crede. De aceea la orele lui fiecare este liber și chiar încurajat să răspundă și să își spună ideile.

Exemplele și argumentele pentru fiecare afirmaţie sunt sufletul filosofiei lui de predat. Contează mai puţin dacă exemplul este real sau se naște din imaginaţia lor de moment. Profesorul este chiar mai încântat atunci când studenţii ajung din întrebare în întrebare și din răspuns în răspuns la o concluzie neașteptată, dar corectă. Seminarul lui nu are cum să plictisească. Găsește el cumva o cale să insereze o discuţie despre oceane roșii sau albastre din economie, să jongleze cu exemple amuzante și să compare, ca orice economist, marile firme cu rechini sau caracatiţe.

Ceea ce urmează este un seminar plăcut în care învaţă unii de la ceilalţi, chiar el

Vorbește cu recunoştinţă despre profesorii foarte buni pe care i-a avut şi care l-au făcut să îşi dorească să devină la rândul lui profesor. Cei mai importanţi dintre ei l-au îndrumat şi continuă să îl îndrume pentru că el păstrează în minte amintirea cuvintelor lor : „Nu contează atât de mult cum eşti crescut,contează să iei ce e mai bun din jurul tău şi să aplici propriului stil”. Este convins de faptul că un profesor bun formează personalităţi, nu doar vine la ore şi predă teorie. Spune că teoria poţi să o găsești foarte ușor în cărți, pe internet sau la CLB, librăria de peste drum de Facultatea de Matematică. Rolul cel mai important al profesorului este acela de a te învăţa cum să înveţi şi de a-ţi fi un model pe care tu decizi dacă să îl urmezi sau nu. Astfel de mentori a avut şi el în facultate, bucurându-se de tot sprijinul lor atunci când a decis să le calce pe urme. În momentul în care se prezintă la seminar se ghidează tot după o vorbă a unui mentor al său: „Nu vin aici să vă arăt cât sunt eu de deştept, ci să îmi arătaţi voi de ce sunteţi în stare!”. Când la catedră se prezintă un profesor nou care este destul de tânăr încât să treacă uşor drept student poate fi greu să primească de la început respectul celorlalţi. Însă, atunci când vine pregătit, când ştie despre ce vorbeşte şi când are o experienţă care îi umple tolba cu exemple, lucrurile devin mai simple. Studenţii lucrează relaxaţi şi cu plăcere coordonaţi de un om care dedică mult din timpul său pentru ca seminariile să fie interesante pentru ei.

recompensă pentru el a fost primul „Mulțumesc!” primit de la studenți. La fel de multă mulțumire de sine îi aduce și faptul că deseori cele 10 minute de pauză sunt transformate de bunăvoie de către studenți în timp suplimentar pentru dezbateri și discuții. Dorința acestora de a participa la cât mai multe proiecte pe care el le coordonează îl încântă și îl face să vrea din ce în ce mai mult de la sistemul de învățământ. Vorbește mândru despre faptul că foarte mulți participă la cursurile opționale de public speaking și de etică în afaceri ca și când ar fi obligatorii. Cătălin Grădinaru crede în schimbarea în bine şi încearcă chiar el să pună umărul şi să ajute ca învăţământul românesc să fie împins spre topuri. Prin studiul pe care îl face pentru teza de doctorat încearcă să ajute la integrarea reală pe piaţa muncii a absolvenţilor. Priveşte optimist către viitorul său de profesor titular, dar totodată recunoaşte cu modestie înţeleaptă că mai are mult de învăţat până să ajungă acolo. Între timp, se dedică proiectelor în care s-a aventurat

„Studentul este cel mai bun marketing”, spune el, pentru că oricât de mult ar investi o facultate în imaginea sa, până la urmă tot studenţii care merg la cursuri cu plăcere şi sunt multumiţi sunt cea mai bună reclamă. Şi pentru că se bazează la fiecare pas pe puterea pildelor, se dă exemplu pe sine printr-un exerciţiu de imaginaţie amuzant: dacă l-am pune să prezinte o tigaie magică la teleshopping s-ar descurca onorabil, ar vorbi bine, dar nu ar putea niciodata să transmită pasiunea pe care o simte cineva când îl ascultă vorbind despre facultate şi despre învăţăceii lui. Toată pasiunea și energia pe care le pune în pregătirea seminariilor nu rămân nerăsplătite de către cei din bănci. Cea mai importantă

împreună cu cei pe care îi pregătește. Povestește încrezător despre studentele care vor să participe la Olimpiada Studenților Economiști şi pe care vrea să le îndrume astfel încât să fie cele mai bune din competiţie. Un proiect de care este foarte mândru este Casa Regenerabilă care va fi prezentată la cea de-a treia ediție a competiției Solar Decathlon Europe, competiție de arhitectură solară și tehnologii integrate, organizată anul acesta la Versailles. Este consultantul unei echipe mari formată din mici specialiști entuziaști care s-au mobilizat foarte bine, ajungând în finală. El speră că anul acesta, bucurându-se şi de experienţa acumulată la ediția precedentă, vor impresiona, iar rezultatul muncii lor va fi unul premiat. Domnul profesor are pentru studenții săi o mulțime de sfaturi. Poate cel mai important dintre acestea este îndemnul la introspecţie – înainte de a porni pe un drum şi de a începe să facem ceva, trebuie să ne facem timp să

ne cunoaştem pe noi, cu limitele şi calităţile noastre, îi sfătuiește el. Cu toate că mărturiseşte că ar fi mândru dacă un student i-ar urma calea şi ar dori să devină profesor, el îi încurajează doar să îşi găsească propriul drum, făcând ceea ce le place şi ceea ce li se potriveşte.

Training - schimbare - performanţă de Bianca Cristea

n urmă cu 10 ani, Vlad Duţescu era cel care avea grijă ca proaspeţii angajaţi ai Universitar Farma să înţeleagă compania şi rolul lor acolo şi tot el era cel care ţinea traininguri de vânzări de produs în companie. Azi, Vlad este un trainer recunoscut şi apreciat care îi învaţă atât pe tineri, cât şi pe oamenii din companii şi ONG-uri despre negociere, leadership şi managementul vânzărilor. După terminarea liceului a fost pus în situaţia de a-şi alege profilul facultăţii: Universitatea Politehnică, datorită pasiunii pentru matematică sau Facultatea de Medicină. A urmat Facultatea de Medicină şi Farmacie ,,Carol Davila” , ştiind că va avea sprijinul părinţilor în cazul unor dificultăţi ce ţin de domeniul medical.

Mesajul transmis în training are un impact semnificativ asupra oamenilor, tocmai de aceea Vlad consideră că pentru a practica acest job trebuie să îţi placă cu adevărat. Din perspectiva sa, „trainingul este despre cum poţi să îi determini pe oameni să facă o schimbare” pentru a reuşi să obţină performanţă în activitatea lor. Crede că fiecare dintre noi ar trebui să ne dezvoltăm cât de mult putem abilităţile de trainer pentru că, în orice postură neam afla, la un moment dat, este posibil să fim nevoiţi să fim traineri ai altor oameni.

„S-a dovedit a nu fi domeniul potrivit, la momentul potrivit, pentru persoana potrivită.” Nu a urmat profesia de medic pentru că nu a considerat medicina o opţiune potrivită. A ales totuşi, după terminarea facultăţii, o cale de mijloc: zona comercială a medicamentelor, iar apoi a descoperit profesia de trainer. „Părinţilor mei le-a luat vreo 15 ani să se împace cu ideea că nu voi fi medic, dar e foarte important să fii mulţumit de ceea ce faci!”

Un training bun este făcut din mici detalii reuşite. Tocmai de aceea, înainte de fiecare prezentare a sa, Vlad se pregăteşte foarte bine. În primul rând, are grijă să înţeleagă domeniul fiecărei discuţii şi îşi creează un suport material pe care să îl folosească. Pe de altă parte, pe lângă experienţa acumulată din fiecare training susţinut, a folosit şi alte mijloace speciale, cum ar fi cărţile sau training-urile online. Cu toate că îi place foarte mult ceea ce face, încearcă să nu se aglomereze cu multe activităţi într-o săptămână, pentru că rutina de pregătire i-ar transforma prezentările pe care le ţine cu pasiune într-un automatism profesional.

Pentru Vlad, a fi trainer este o meserie în care poţi să îi ajuţi pe ceilalţi să obţină rezultate mai bune în activităţile pe care le desfăşoară. Un bun trainer este acela care exersează foarte mult, întrucât acest job se bazează pe practică:. „Meseria asta se fură de la mentori şi se învaţă practicând!”, iar pentru a face lucruri de calitate e nevoie să ai un minim de experienţă.

Meseria de trainer îi place, deşi spune că nu este una uşoară. Întotdeauna trebuie să ţină cont de faptul că oamenii din faţa sa sunt unici şi au motive diferite care îi determină să înveţe, să se schimbe, să evolueze. Vlad știe că motivația de a învăța și de a se dezvolta este intrinsecă, însă prin ceea ce face reușește de fiecare dată să creeze contextual favorabil manifestării

dorinței oamenilor de a aduce o schimbare în bine. Ca trainer trebuie să fii mereu pregătit pentru a face faţă oricărei situaţii sau întrebări neprevăzute. Prin experienţa training-ului de azi devii mai bun pentru training-ul de mâine pentru că acest job te ajută să evoluezi şi să devii mai bun după fiecare prezentare. Cu toate acestea, există și momentele frumoase în care stai în fața publicului, oamenii te aplaudă și te privesc admirativ, pentru că au învățat ceva de la tine. Cea mai mare satisfacție a lui Vlad este să vadă că participanții nu doar învață ceva din ce le-a spus sau le-a arătat, ci folosesc cunoştinţele şi în practică, reuşind astfel să îşi îmbunătăţească activitatea pe care o desfăşoară, să fie cei mai buni în ceea ce fac. Tocmai de aceea priveşte fiecare training ca pe ceva foarte important, pentru că acesta urmează să aibă un impact asupra fiecărui participant şi asupra organizaţiilor din care aceştia fac parte. Când vine vorba de reuşită, capacitatea de a avea impact asupra performanţei oamenilor este de departe cea mai mare. Îşi încheie frecvent sesiunile de training dând sfaturi participanţilor prin care îi îndeamnă să se dezvolte permanent, pentru că întotdeauna trebuie să facă faţă unor situaţii diferite. Îi încurajează să aibă curaj să încerce orice pentru că doar încercând vor putea să îşi dea seama dacă ceva le place sau nu cu adevărat. De asemenea, îi îndeamnă să nu le fie teamă de schimbare în orice moment al vieţii s-ar afla, pentru că „Succesul e să faci ce vrei, când vrei şi cum vrei!”.

Trainingul este despre cum poţi să îi determini pe oameni să facă o schimbare.

Despre Dell Dell Services este constant in cautarea unor profesionisti care sunt motivati de provocarea de a lucra intr-un mediu care se extinde rapid. De la Suport Tehnic pana la Ingineri de infrastructura si Dezvoltatori de software, oferim o gama larga de servicii pentru clientii Dell. Ne dezvoltam impreuna cu angajatii nostri si depundem eforturi pentru progres. Oportunitati de cariera: • • • • • •

Suport tehnic Administrare de infrastructura Securitate IT Dezvoltare si testare de software Analiza de business Arhitectura de sisteme

Beneﬁcii: • • • • •

Salariu competitiv Bonuri de masa, asigurare medicala, asigurare dentara, asigurare de viata Program ﬂexibil Cursuri de formare in domeniul IT, oferite de expertii DELL Oportunitatea perfecta pentru a incepe si dezvolta o cariera in IT.

Ridica-te la nivelul provocarii! Aplica acum pe jobs.dell.com!

De la școală la petrecere de Mihaela Balica

aniel Drăghici este un tânăr de 26 de ani care nu se află nici pe departe la început de drum. Călătoria sa a început cu ani urmă, când era doar un puști de 15 ani, condus de pasiunea pentru muzică și de dorinţa de a-i vedea pe oameni fericiţi, distrându-se la petrecerile organizate chiar de el. Așa cum își amintește, Daniel a pornit de pe băncile școlii cu încredere în forţele proprii și cu multă hotărâre. „Practic, am pornit cu un set de aparatură pe care l-am primit cadou de la mama și cu care eu și fratele meu am început să punem muzică la petrecerile prietenilor. El avea 21 de ani, eu aveam 15”. Așa se face că, ulterior, cei doi au ajuns să transporte întreaga aparatură cu autobuzul către locaţiile în care se ţineau petrecerile. În perioada respectivă, nici unul dintre ei nu s-ar fi gîndit că acela era un nou început pe piaţa de evenimente din București care, fiind prea puţin dezvoltată, se confrunta cu probleme: lipsa corectitudinii și preţuri nedrepte din cauza cererii ce nu acoperea oferta. Daniel nu simte că a existat un început bine definit al afacerii sale, însă își aduce aminte că la 17 ani a vrut să organizeze o petrecere într-un club, iar răspunsul primit de cei de acolo a fost: „Nu

plătești chirie dacă aduci 300 de persoane”. Așa s-a hotarât să facă niște bilete de intrare ce costau 10 lei și a zis: „Bun, trebuie să aduc cumva acele 300 de persoane la evenimentul ăsta!”. A vândut prin licee biletele și i-a terorizat pe oamenii din lista de messenger, a făcut promovare, deși nu era nici un artist cunoscut. Erau doar el și fratele său care puneau muzică. „M-am trezit acolo cu 1000-1200 de persoane, nu știu cum s-a întâmplat asta, și în seara respectivă îmi suna telefonul în continuu și tot voiau să vină să cumpere bilete.”. Daniel își amintește acel eveniment drept unul foarte reușit care i-a adus pentru întâia oară niște bani; mai mulţi decât cei cu care era el obișnuit până în mometul respectiv. Atunci și-a pus întrebarea: „Ce o să fac eu cu banii? Ce o să facem noi cu banii?”. Acela a fost momentul în care Daniel s-a hotărât să investească, convins fiind că a reinvesti este cheia oricărei afaceri. Câteva luni mai târziu, Daniel se afla în zona Universităţii, punea muzică pe timp de zi într-un club, de la ora 4:00 la 9:00 seara. Lucrurile nu păreau a merge prea bine: „Abia învăţam să pun muzică și stăteam acolo de nebun ce eram, câte 5-6 ore și puneam muzică și, culmea, clubul era gol. Erau 2

prieteni de-ai mei care stăteau cu mine în fiecare zi şi am zis: „Dacă am program de la 4 la 10, eu pun muzică de la 4 la 10”. În felul acesta, Daniel a învăţat să mixeze, iar până la sfârşitul verii începuseră să se alăture peste 200 de oameni zilnic la aceste petreceri de care el îşi aduce aminte cu drag. Totodată, povesteşte amuzat: „Ţin minte că era intrarea 3 lei şi eu luam o pătrime din intrare şi mi se părea că fac cel mai tare business posibil”. Pornind de aici, ulterior a luat naştere primul brand, „Wisetrumpets” care înseamnă baluri de absolvire, baluri de boboci, majorate, petreceri private. Au urmat mai apoi un brand care înseamnă petreceri corporate şi teambulding-uri care se numeşte Twelve, brandul Kaya Events care înseamnă nunţi, cocktail-uri, botezuri şi La Fontaine care înseamnă fântâni de ciocolată, candy bar, catering, open bar şi logistică de bar. „Da, e foarte amuzant, aveam 17 -18 ani, organizam nunţi şi oamenii mă întrebau câţi ani am şi îmi era ruşine să le spun. Nu mi s-a întâmplat să fie cineva care să îmi spună: „Nu lucrez cu tine pentru că eşti prea mic”. Le-am

Ţin minte că era intrarea 3 lei şi eu luam o pătrime din intrare şi mi se părea că fac cel mai tare business posibil. inspirat întotdeauna oamenilor încredere şi am ştiut cum să le preiau grijile când au avut un eveniment”, povesteşte Daniel. Pentru el, proiectul început cu ani în urmă înseamnă stil de viaţă, pasiune şi implicare 100%. Direcţia pe care a urmat-o în timp nu a avut neapărat scopul de a schimba ceva, ci de a face lucrurile aşa cum considera el că

este bine. De aici, ajungând să schimbe şi să dicteze trendul unor anumite evenimente din Bucureşti prin pasiunea pentru muzica bună, prin petrecerile de calitate şi prin artiştii străini de o valoare excepţională. Aşa au apărut şi cele două branduri de suflet: Color care înseamnă petreceri cu muzică electronică, în special muzică house şi The Fresh care înseamnă tot petreceri cu muzică underground, însă pe o zonă hip-hop, trip-hop, reggae, funk. „Ţin minte că atunci când am început să dezvoltăm petrecerile Color şi the Fresh nu aveam nici un sponsor şi, cu toate că era plin la petrecerile noastre, noi pierdeam bani. Însă, banii respectivi nu i-am considerat pierduţi, i-am considerat ca o investiţie care trebuie recuperată. Acesta e şi motivul pentru care am ajuns să căutăm parteneri, să avem susţinere din partea multor sponsori şi să ne dezvoltăm foarte mult brandurile care acum cred că, într-un fel sau altul, sunt de referinţă pentru scena asta de muzică, din Bucureşti cel puțin”. Făcând un portofoliu al artiştilor, Daniel este mândru să spună că în cei 3 ani de Color şi The Fresh, a reuşit să aducă în Bucureşti peste 150 de artişti, majoritatea pentru prima dată în România. Printre cei mai importanţi, el vorbeşte cu admiraţie despre Dj precum Osunlade, Jezzy Jeff , Terrence Parker şi Dimitri from Paris. Deşi recunoaşte că a existat mereu o

competiţie între ceea ce îi plăcea să facă, anume organizarea de petreceri şi evenimente şi ceea ce trebuia să facă, să meargă la şcoală şi să încerce să se descurce, Daniel și-a îndreptat întreaga atenţie către proiectele sale, restul venind de la sine. A urmat liceul Mihai Viteazu din Bucureşti, a avut printre primele medii din liceu la bac, a intrat cu una dintre cele mai mari medii la Universitatea Româno-Americană şi, ulterior, îndrumat de fratele lui, a decis să urmeze şi Universitatea Naţională de Arte, Teatru şi Film unde a studiat Producţie de film şi unde urmează să îşi dea licenţa în curând. Privind în urmă, constată că nu există altceva ce ar putea face, ce i-ar provoca o plăcere mai mare decât organizarea de evenimente: „Dacă mă întrebi: „Ce ai face cu 100 000 de euro, ce business ţi-ai deschide?”, în capul meu se desfăşoară numai scenarii de organizări evenimente şi petreceri”. Este mediul în care Daniel se simte cel mai bine şi acţionează cel mai bine, deoarece pare a stapâni toate mijloacele de a crea atmosferă, de a da drumul la distracţie şi de a face oamenii să se simtă bine. Daniel nu se consideră un om de afaceri, pentru că se lasă guvernat de alte principii decât cele clasice de business. Desconsideră faptul că nu trebuie să faci afaceri cu prietenii și familia, pentru că el chiar asta a făcut și asta își dorește să facă în continuare. „Vrem să arătăm cumva că se poate și altfel, se poate să lucrezi într-un loc unde să ai și prieteni și colegi de muncă, să fii și relaxat și să fii și motivat financiar”.

Povestea unei studente „a schimbării”

iana Morea este este una dintre tinerele care aleg să fie „altfel”. Este o adeptă a schimbării. A simţit nevoia de schimbare a paradigmei educaţionale pe vremea când era elevă în liceu. Cele trei mari pasiuni ale sale, educaţia, antreprenoriatul şi diplomaţia au ajutat-o să-şi contureze un portret ideal pentru vârsta de 30 de ani: femeie de afaceri de succes, implicată atât în educarea antreprenorială a tinerilor, cât şi în diplomaţia economică. Dacă până în clasa a X-a era convisă că va urma studiile Facultăţii de Medicină, după ce a participat la două faze naţionale ale Olimpiadei de Fizică, a realizat că viaţa ei „nu este despre asta”. A simţit nevoia să exploreze, să caute alternative şi săşi stabilească în cele din urmă un nou ideal. Fiind dintotdeauna o persoană dornică să se implice şi adeptă a cetăţeniei active şi a culturii participative, după cum se prezintă,

de Diana Mitroi Foto: universitateaalternativa.ro ea a căutat mereu oportunităţi de manifestare în acest sens. Aşa a ajuns să facă parte din Consiliul Naţional al Elevilor, cu scopul de a reprezenta elevii din România. Activitatea sa din cadrul Consiliului o descrie astfel: „Întrucât este o necesitate în realitatea contemporană, am încercat să aduc tinerii mai aproape de viaţa comunităţii prin iniţierea de proiecte care să răspundă nevoilor celei din urmă.” Cel mai drag proiect al său, intitulat „Europa mai aproape de C.N.E”, a reuşit să reunească 75 de parteneri şi 6331 de participanţi, prin cele 14 campanii creative organizate de voluntari. Acest proiect a dus la împlinirea unui vis de-al său, acela de a valorifica potenţialul tinerilor pentru o lume mai sigură, mai prosperă pentru această generație și pentru cele care urmează. Aşa a luat naştere pasiunea ei pentru educaţie şi pentru reformarea acesteia. În aceeaşi perioadă, pentru că îşi luase angajamentul de a nu rămâne rigidă în faţa

oportunităţilor, a avut şansa de a participa la mai multe conferinţe de tipul Model United Nations atât în ţară, cât şi în străinătate. Plecând de la aceeaşi premisă, a iniţiat două ediţii ale unui proiect desfăşurat în parteneriat cu o doamnă Europarlamentar, Norica Nicolai, proiect care a adus mai aproape de valorile europene. A fost infestată în felul acesta cu virusul acela care te face să te gândeşti în mod continuu la cum poţi genera soluţii care să aibă un impact global. Astfel s-a conturat chemarea sa către diplomaţie. La sfârșitul clasei a XII-a știa ce va urma să facă în următorii ani. Deși s-a gândit la posibilitatea de a-și continua studiile în străinătate, Diana a decis să urmeze Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale în limba engleză din cadrul Academiei de Studii Economice din Bucureşti. A făcut acest pas, pentru că știa că aici poate contribui la o schimbare în educaţie.

aripi. Fiind actriţă şi povestind acest lucru liber, în Universitatea Alternativă, a reuşit să transmită studenţilor emoţia pe care a simţit-o atunci şi a reuşit să-i impresioneze.

La început de an universitar, Diana s-a hotărât să aplice la 2 ONGs-uri din cadrul ASE-ului. Așa a ajuns membră în Business Club, motivată fiind de mediul de afaceri din România. Din experiența de voluntar a învățat că nu este de ajuns să lucrezi pe cont propriu pentru a avea impact. A învățat că „acţiunile punctuale nu vor aduce acel suflu nou la care aspirăm” și că „asocierea cu oameni care simt, gândesc şi acţionează având aceeaşi motivaţie ca şi tine e cea care garantează impactul real pe termen lung”.

Studenţii Universităţii Alternative sunt oameni dornici să se descopere pe ei înşişi, să-şi găsească acel lucru care-i individualizează şi care-i face unici. Sunt doritori de nou, de mai bun. Sunt studenţii pasionaţi şi implicaţi. Ceea ce căuta Diana. Activitatea din cadrul Universităţii Alternative i-a schimbat complet traiectoria şi i-a creat un nou ideal. Dacă la începutul facultăţii era convisă că va realiza o reformă a educaţiei sau că o să facă diplomaţie, şi-a dat seama mai apoi că ritmul său de învăţare este unul experienţial şi că-şi doreşte o carieră în antreprenoriat. Visează la o afacere care să îmbine tehnologia şi educaţia, să folosească potenţialul tehnologiei pentru a facilita accesul tinerilor la educaţie.

În acelaşi an a devenit şi studentă în cadrul Universităţii Alternative. Perioada de probă a Universităţii Alternative a ajutat-o să-şi dea seama că este despre ea, despre ceea ce vrea să fie şi mediul în care se poate dezvolta cel mai bine. Diana descrie Universitatea Alternativă ca fiind o „chestie autentică”, pentru că „nu te duci la Universitatea Alternativă să înveţi lucruri pe care le-ai putea învăţa la facultate sau la şcoală, sau cel puţin nu în modul în care le-ai învăţa acolo”. Ceea ce face această facultate diferită este faptul că oferă studentului posibilitatea de a învăţa cum i se potriveşte lui mai bine. În plus, profesorii sunt profesionişti din diverse domenii şi împărtăşesc studenţilor din experienţele lor. Aşa a avut Diana oportunitatea de a o cunoaşte pe actriţa Oana Pellea. Doar ce terminase de citit jurnalul ei, în care aceasta povestea despre întâlnirea cu Nichita Stănescu, şi cum privindu-l, avea impresia că îi cresc nişte

Dacă trebuie să se ştie ceva despre oamenii din Universitatea Alternativă, este faptul că cei mai mulţi dintre ei sunt în organizaţii studenţeşti şi schimbă în fiecare zi colţul lor de lume prin activitatea lor. Acest fapt a inspirat-o şi pe Diana. Şi, pornind de la acest lucru, a încercat să vadă ce nu funcţionase pentru ea în organizaţia în care fusesem acceptată. Ulterior, a realizat că şi-a pus multe întrebări în ceea ce priveşte oferta de pe piaţa ONGS-urilor din ASE, dar nu s-a întrebat care este nevoia sa reală: „Un client care „cumpără” fără a şti care îi este cu adevărat nevoia este mai mult decât un client nemulţumit, este un client infidel. Un astfel de client am fost şi eu în primul an de facultate.”

Întrucât este o necesitate în realitatea contemporană, am încercat să aduc tinerii mai aproape de viaţa comunităţii prin iniţierea de proiecte care să răspundă nevoilor celei din urmă.

Student în străinătate

de Ștefania Cioroba „Mereu mi-am dorit ca viața mea să fie o poveste”, mărturisea visătoare cea care a demonstrat că poate câștiga pariul cu propriile ambiții atunci când își dorește cu încăpățânare acest lucru. A pleca la studii în străinătate poate fi o adevarată provocare atunci când nesiguranța și incertitudinea îți acaparează gândurile și te fac să te ascunzi și mai bine în carapacea propriilor temeri și ezitări. Povestea Corinei însă, este ilustrarea contrariului - este povestea unui om frumos care, încrezător și optimist, a spus „da” schimbării. Anul trecut o puteați întâlni pe culoarele ASE-ului pe tânăra din Buzău care, la 20 de ani, a decis să plece un an în Franța pentru a-și continua studiile la École de Management din cadrul renumitei Universității din Strasbourg. Făcând parte din generația de olimpici internaționali, cu o medalie de bronz obținută la Olimpiada de Științe ale Pământului, Corina a considerat că a urma „moda” de a pleca la studii în străinătate îi va aduce numeroase beneficii: va putea înțelege dincolo de teorie ce înseamnă și ce presupun deschiderea și experiența internațională, își va exersa abilitățile de comunicare în engleză și franceză și va putea răspunde provocărilor impuse de o altă realitate educațională, socială și economică.

Literatura franceză a fost muza care a inspirat-o de-a lungul copilăriei și nu și-a putut desprinde gândurile de la lumea boemă, atipică care se ascundea în spatele culturii franceze, acesta fiind și principalul motiv pentru care a ales această țară. Teama de a nu se înțelege cu francezii la nivel lingvistic nu a fost suficientă pentru a-i anihila dorința de a se bucura și de a profita din plin de cele 8 luni pe care avea să le petreacă în Strasbourg și, încrezătoare, constată că abia în momentul când a ajuns acolo a început să simtă tumultul vieții de student străin. Purtarea de grijă neodihnită a părinților s-a rezumat doar la discuțiile pe Skype, în care vocile curioase ale apropiaților nu mai conteneau cu întrebările, iar încurajările și sprijinul lor au fost doza de energie care îi alimenta curajul de fiecare dată când dorul de casă părea copleșitor. Plecarea la Strasbourg a fost însoțită de unul dintre cele mai frumoase momente trăite până atunci, așa cum ea însăși mărturisește. L-a avut alături pe Andrei, cel mai bun prieten, care i-a făcut surpriza de a-i fi alături, la ora 3 dimineața, cu puțin înainte de plecarea avionului. Deși ora târzie părea să grăbească fiecare clipă și îmbrățișare de rămas bun, Corina și-a dat seama că un om nu poate fi altfel decât norocos atunci când se bucură de încrederea celorlalți. Odată ajunsă la gara din Strasbourg, Corina a fost plăcut impresionată de aerul de civilizație

pe care fiecare detaliu îl inspiră – de la curățenia din locurile publice, organizarea și punctualitatea mijloacelor de transport, până la amabilitatea trecătorilor și ospitalitatea acestora. În drumul spre apartamentul de pe strada Saint Aloise în care urma să locuiască, nu și-a putut desprinde privirile de la arhitectura bine conservată a clădirilor, care făcea ca acestea să pară asemeni celor din turta dulce din povestea „Hansel și Gretel”. A învățat să descopere pas cu pas fiecare colțișor al orașului, rătăcindu-se pe străduțele înguste din centrul acestuia, iar privirile îi trădau uimirea de fiecare dată când ajungea în fața impunătoarei Catedrale Notre Dame.

Nu întreba ce poate face țara pentru tine, întreabă ce poți face tu pentru țara ta.

Dincolo de aparențele și de reticența pe care mulți o afișează atunci când vine vorba de Franța și de individualismul pe care oamenii îl primesc drept etichetă, Corina mărturisește că nu i-a fost greu deloc să se integreze în societate. Toate persoanele cu care a interacționat s-au dovedit a fi amabile și înțelegătoare atât timp cât comunicarea avea loc în franceza și ei puteau remarca în intențiile sale dorința de a socializa și de a schimba opinii. Cu toate acestea, au fost și momente în care Corina s-a simțit privită altfel pentru simplul motiv că era româncă. Toți colegii săi auziseră câte ceva despre țările mai „vizibile” și influente și o priveau nedumeriți, având în vedere cunoștințele vagi pe care le aveau referitorare la România. Mândră că reprezintă această țară, nu a pierdut nicio șansă de a o promova în rândul colegilor, fie că a fost vorba de prezentările orale cu temă liberă pentru cursuri sau de evenimentele interne, în cadrul cărora fiecare student își prezenta orașul de proveniență și facultatea. Corina nu s-a lăsat condusă de teama de a nu reuși, cu toate că în prima zi s-a simțit descurajată, având impresia că înțelegea doar

jumătate din tot ceea ce vorbeau profesorii în limba franceză. Singura luptă pe care ea a dus-o a fost cea de autodepășire și motivare și recunoaște că nimic nu se compară cu satisfacția pe care o simți atunci când profesorii îți apreciază munca și motivația, pe care nu le e dat să o întâlnească la colegii tăi. Un astfel de moment a fost atunci când, la finalul unei prezentări pentru care muncise zile întregi alături de încă 5 colegi, profesorul, fost vicepreședinte al companiei Alcatel, nu a avut de făcut decât remarci pozitive, fiind singura grupă care a primit aplauze. Susține că, într-adevăr, românii sunt dispuși să muncească mai mult, conștienți fiind de diferențele dintre cele 2 sisteme de învățământ și de necesitatea afirmării. Șansa a făcut ca în luna noiembrie Corina să participe la un târg educațional organizat în Franța unde a promovat facultatea din Strasbourg pentru studenții francezi și, în mod paradoxal, românca ce reprezenta ASE-ul în străinătate a ajuns să se remarce încă o dată printre studenții străini prin determinarea și fermitatea cu care își reprezenta noua facultate. Sistemul educațional este cel care face diferența și cel datorită căruia o astfel de experiență își pune amprenta asupra dezvoltării pe plan profesional. Paleta largă de cursuri din care poți alege (150-160 de cursuri atât în limba engleză, cât și în limba franceză), lucrul în echipă, testele practice, modalitățile distincte de evaluare și interesul pe care profesorii îl manifestă față de obiectivele fiecărui student, i-au adus Corinei numeroase beneficii în ceea ce privește dezvoltarea personală. A învățat să își gestioneze mai bine timpul, să asimileze informațiile primite întrun mod eficient într-un timp relativ scurt, să gândească aplicat și să lucreze sub presiune. Lucrul în echipă a făcut-o să conștientizeze și să accepte diferențele culturale dintre state și să fie mai cumpătată atunci când decide să acorde încredere deplină colegilor săi. Corina a avut o relație privilegiată cu propriile vise și ambiții, pentru că nu s-a lăsat condusă de temeri și ezitări, ci a știut când să tragă sforile pentru a se bucura de rezultate. A învățat să aibă mai multă încredere în sine, să se afirme atunci când are ceva de spus, să își asume responsabilitatea pentru faptele sale și, cel mai important, să păstreze integritatea principiilor și a valorilor sale morale. Așa cum există numeroase lucruri asupra cărora nu îți este atrasă atenția atunci când ajungi la facultate, așa sunt și lucruri

care nu îți sunt spuse atunci când pleci într-o țară străină ca student erasmus. După primul semestru, Corina și-a dat seama că putea să profite mai mult de clipele petrecute acolo, motiv pentru care fiecare weekend din semestrul 2 a fost alocat excursiilor. Setea de cunoaștere, cultivată de vechea pasiune pentru geografie, a îndemnat-o să viziteze peste 20 de orașe, printre care se numără Paris, Lyon, Geneva, Amsterdam și Heidelberg și astfel a avut ocazia să revadă persoane dragi, foști colegi de liceu, să împărtășească experiențe frumoase și să se încarce cu energie pozitivă. A învățat să cânte la chitară, a gătit mâncăruri tradiționale pentru colegii internaționali, a mers până în Germania pe jos și a avut ocazia de a fi ghid pentru prietenii veniți din România în vizită. Privind în urmă cele 8 luni petrecute în Strasbourg, Corina este recunoscătoare pentru oportunitatea pe care a avut-o și îndeamnă toți studenții să profite din plin de o astfel de experiență, pentru că „doar atunci când pleci îți dai seama ce ai avut, ce ai fost, ce trebuie să lași în urmă și încotro trebuie să te îndrepți”. Ea își dorește să acumuleze cât mai multe cunoștințe prin intermediul acestor experiențe internaționale și ulterior să le valorifice în România, prin obținerea unui job in domeniul consultanței în afaceri. Nu se conformează tiparului, motiv pentru care nu și-a propus să se stabilească în altă țară după terminarea studiilor. Ea este dovada vie că schimbarea mentalității colective pornește de la propria persoană și premisa de la care pornea Kennedy – „Nu întreba ce poate face țara pentru tine, întreabă ce poți face tu pentru țara ta” pare a fi pe deplin îndreptățită în cazul ei.

Doar atunci când pleci îți dai seama ce ai avut, ce ai fost, ce trebuie să lași în urmă și încotro trebuie să te îndrepți.

Își dorește să poată beneficia și în România de toată siguranța pe care o avea în Franța, de corectitudinea care guverna întreaga societate prin reguli clar trasate, de punctualitatea mijloacelor de transport în comun pe care să poată conta și speră ca noi, românii, să renunțăm la împrumutarea cuvintelor străine, așa cum nici francezii nu concep introducerea în vocabularul lor a unor cuvinte ce nu le aparțin. Îi admiră ca și societate pentru că respectă și promovează valorile tradiționale și pentru că adaptează întregul sistemul la acestea – „ei construiesc viitorul în jurul trecutului”. Oamenii sunt încurajați să își petreacă cât mai mult timp cu familia și să socializeze, motiv pentru care pauzele de prânz și zilele de duminică nu sunt niciodată neglijate, sunt preocupați de sănătate și de activitățile sportive și beneficiază de numeroase facilități în acest sens. Corina nu a regretat nicio clipă decizia de a pleca la studii în străinatate și nu a avut niciun moment de îndoială, dovadă făcând și toate amintirile și prieteniile care o leagă de Franța. Recunoaște că sunt momente de slăbiciune, când ești copleșit de dor și parcă tânjești după pachetul de acasă și momentele petrecute alături de cei dragi, dar consideră că e o dovadă de imaturitate să te îndoiești de propriile decizii. Atunci când iei o hotărâre, îți asumi nu numai consecințele, ci și misiunea de a învăța din fiecare întâmplare trăită, deoarece fiecare moment este unic și numai așa te poți bucura de sentimentul că ai lăsat o urmă pe unde ai trecut – „Pentru mine nu există noțiunea de „timp pierdut”, ci doar de experiențe”.

Simina, călătoarea neobosită a lumii orientale de Cătălina Ciobanu

imina Cernat este studentă în ultimul an la Facultatea de Comunicare și Relații Publice, din cadrul SNSPA și abundă de energie atunci când pătrunde în încăpere. Mereu pe fugă, mărturisește sincer că întotdeauna a fost genul de tipă implicată în proiecte, dorind să cunoască tot din toate. De mic copil devora revistele de călătorie, citind înflăcărată poveștile nemuritoare din Biblioteca Municipală a Bacăului, pentru ca mai târziu pasiunea pentru Eliade și opera acestuia să se concretizeze printr-o călătorie în India, despre care mărturisește că ar vizita-o oricând. Esti ințiatoarea proiectului Unknown Vietnam. Îmi poți spune mai multe despre el? Proiectul Unknown Vietnam a început ca o încercare de a cunoaște în profunzime o cultură, o ţară. Planul era traversarea Americii de Sud pe o motocicletă, ca Che Guevarra în tinereţea lui, dar n-am avut destui bani pentru a-l pune în aplicare. Vietnamul este o ţară frumoasă, plină de surprize, ieftină și nu prea cunoscută la noi. Dealtfel, Unknown Vietnam face parte din proiectul Satwa Guna (www. satwaguna.ro). În 80 de zile am încercat să descoperim în Vietnam lucruri pe care turistul care aleargă de colo-colo le omite. Cum ți-ai descoperit pasiunea pentru călătorii? Ea m-a descoperit pe mine. Rutina mă plictisește până la nebunie. Viaţa e prea diversă, complexă și interesantă să faci mereu aceleași lucruri. Îmi place foarte mult să stau în natură, de aceea prefer zonele rurale și mai retrase orașelor mari. Pasiunea pentru călătorit cred că se leagă foarte mult de faptul că sunt foarte curioasă, mă interesează tot.

Nu uitați să priviți întotdeauna spre lumină. Când ai Soarele în față, umbrele dispar. Explorează. Interiorul și exteriorul. Din interior în exterior. Din exterior în interior. Din toate punctele de vedere. Și lăsați viața să curgă. Nu pot să spun că a fost un punct în care miam descoperit pasiunea pentru călătorie. A fost acolo mereu și mă împingea de la spate să descopăr mereu locuri noi și frumoase. E o curiozitate imensă care se mărea pe măsură ce descopeream cât de mare e lumea. Ce fel de călătoare te consideri? Nu sunt pretenţioasă. Pot dormi la fel de bine într-un hotel de 5 stele sau într-un sac de dormit, la marginea drumului. Nu cred că intru

în vreun tipar al călătorului, pentru că nu sunt împotriva niciunui stil de a călători, atâta timp cât din călătoria respectivă învăţ ceva, înţeleg mai bine anumite lucruri sau interacţionez cu oamenii. În principiu sunt genul de călătoare care încearcă să găsească soluţiile cele mai ieftine, care implică şi cultura locală. De exemplu, dacă am de ales între a merge cu un autobuz de turişti sau cu unul local, îl iau pe cel local, că e mai ieftin, şi înţeleg pe pielea mea cum trăiesc oamenii cu care interacţionez. Ce înseamnă pentu tine să călătorești? Înseamnă să învăţ. Şi să înţeleg mai bine lumea şi viaţa. Eu nu acumulez informaţii când călătoresc, pentru asta există enciclopedii. Mă duc într-un loc în care prin experienţă directă intru în contact cu anumite lucruri, care îmi provoacă stări, impresii, decepţii de multe ori. Experienţa asta e mai uşor de reţinut şi de păstrat pentru că e a ta. Informaţiile sunt mai impersonale. Le împrumuţi într-un loc şi le laşi în altul. Experienţa o cari după tine toată viaţa. Care a fost ultima ta călătorie și unde? În afară de drumeţiile din ţară, care sunt şi ele adevărate călătorii, cea din Vietnam. Ţin să precizez că şi în România poţi călători. România e foarte frumoasă şi aici există avantajul limbii materne pentru noi, românii. Poţi înţelege mai multe din România decât de la capătul pământului. Mulţi pleacă în lume să se regăsească. Asta o poţi face foarte bine şi acasă, în patul tău. De fapt, şansele sunt

mai mari să reuşeşti acasă. În plus, cu cât călătoresc mai mult, cu atât apreciez mai mult România. Ce presupune pentru tine o vacanță “de vis”? Eu nu prea cred în vacanţe, pentru că mă plictisesc îngrozitor dacă stau. Nu am mai avut o vacanţă adevărată de vreo patru ani. Altfel, mă simt mereu în vacanţă, că fac ce îmi place, cu drag. Nu am o imagine standard a unei vacanțe de vis. Orice loc în care e un copac, linişte şi pace poate deveni un loc de vis pentru mine. Cum te descurci cu finanțarea, cum îți planifici bugetul unei călătorii? Până acum mi-am auto-finanţat călătoriile. În principiu renunţ la lucrurile de care nu am neapărată nevoie şi pun bani deoparte. Mă interesez pe siteuri de călătorii cam cât de scumpă e o ţară şi încerc să îmi fac un buget aproximativ. Ținând cont de faptul că ești studentă, cum îți aloci banii pentru aceste călătorii? Am norocul de a avea nişte părinţi faini, care au încredere în mine şi care mă ajută cu banii. În principiu cheltuindu-i cu cap, fără zgârcenie, doar cu cap. Ce perioade îți alegi să călătorești? Perioadele în care am timpul şi posibilitatea de a pleca. Nu am vreo perioadă anume. Probabil după ce îmi termin studiile, perioadele se vor

diversifica. În principiu până acum am plecat vara, pentru că atunci am avut timp. Dar dacă aici e vară, în Vietnam era „iarnă”, de exemplu. Adică sezon ploios. Care este cea mai plăcută amintire dintr-o călătorie a ta? Nu am o amintire...cea mai plăcută. Îmi vin în minte tot felul de momente: când stăteam îmbrăţisată cu mama Chi, o femeie din tribul Black H’mong, din Nordul Vietnamului. Sau când stăteam cu Dolma, o fetiţă de 12 ani dintr-un mic sat din Ladakh, sau când dansam în Shangri-la, China cu localnicii care dansau în fiecare seară în piaţă. Care este locul care ți-a plăcut cel mai mult în lume? Grădina din spatele casei bunicilor. Altfel, sunt multe locuri, şi mulţi oameni. Am fost în locuri superbe în care nu m-am simţit bine din cauza oamenilor. Şi în locuri uitate de lume în care m-am simţit minunat, datorită oamenilor. Ce obiceiuri culturale ți-au atras atentia sau te-au impresionat în călătoriile tale? Am fost şocată când am văzut un câine jumulit

pus la vânzare, pe marginea străzii. Mi-a luat o vreme să mă adaptez la stilul chinezilor de a lua masa la restaurant, fiind foarte zgomotoşi şi aruncând resturile şi şerveţelele pe jos. A fost puţin şocant şi când am văzut prima incinerare, deşi teoretic ştiam cum se procedează. De fapt, mirosul era mai şocant. Care este destinația de călătorie la care visezi și pe care speri s-o bifezi cât mai curând? Sunt mai multe. Dar vreau să ajung în viitorul apropiat în Indonezia, Papua Noua Guinee, Peru, Chile, Cuba, Brazilia, Nepal, India (din nou), Tailanda, Portugalia, Myanmar, Bhutan, Siberia, Mongolia. Ce alegi oricând: lumea asiatică sau civilizația occidentală? Asia mi se pare mai naturală. Asia va fi mereu o alegere pentru călătorit. Dar şi Occidentul e frumos şi are multe lucruri de oferit. Cel mai mult am apreciat aici liniştea de pe stradă după fiecare călătorie în Asia. Prin locurile unde ai călătorit, întâmpinat probleme vreodată

ai în

fotografierea unor persoane? Bineînţeles. Am întâlnit persoane care nu voiau să fie fotografiate. O mică problemă am avut în moscheea din Leh, unde am intrat după ce am cerut voie, însă un tânăr a făcut scandal când m-a văzut fotografiind în jur, pentru că femeile nu au voie în moschee. S-a făcut un consiliu cu mai marii moscheii şi până la urmă m-au lăsat să îmi văd de treabă. Te-au schimbat toate aceste călătorii într-un anume fel, la nivel de gândire, percepție asupra lumii? Bineînţeles. Complet. În primul rând am devenit mai ancorată în realitate. Înainte eram o fetişcană firavă, timidă, aeriană, care trăia mai mult în cărţi. Acum am devenit mai conştientă de lume aşa cum e ea în realitate. S-au deschis și multe perspective, am devenit mai tolerantă şi mai înţelegătoare, şi ce e mai important, mi-am dat seama că sunt atâtea posibilităţi de a-ţi trăi viaţa, că m-am vindecat complet de iluzia succesului social. Nu trăiesc pentru a face carieră, pentru a-mi face un CV, pentru a aduna informaţii şi a bifa

experienţe. Trăiesc pentru a dezvolta în primul rând umanitatea din mine, adică din interior către exterior. Ce hobby-uri mai ai, în afară de a călători? Hobby-ul meu principal e cititul. Îmi place să fac tot felul de lucruri şi cât mai diverse. În principiu: fotografia, cititul, dansul, scrisul, escalada, alpinismul, drumeţiile, tai chi-ul, medicina alternativă. În trecut am avut pasiune şi pentru chimie, botanică, zoologie. Îmi place foarte mult natura. În mijlocul ei mă simt cel mai bine. În ce sursă îți găsești inspirația? Mă inspiră oamenii luminoşi. De fapt, îmi dau speranţă că există şi lucruri bune şi un imbold să continui ce fac. Un sfat pentru cititorii Aserțiunea? Nu uitați să priviți întotdeauna spre lumină. Când ai Soarele în față, umbrele dispar. Explorează. Interiorul și exteriorul. Din interior în exterior. Din exterior în interior. Din toate punctele de vedere. Și lăsați viața să curgă.

Independență de MădălinaTudoran

oarele își întinde razele în fiecare colț al camerei de la etajul patru al căminului Stoian Militaru. Două paturi așezate lângă peretele din dreapta, un dulap pentru haine, două etajere deasupra fiecărui pat și două mese, pe care stau așezate laptop-ul și scanner-ul. Tinerele locatare ale acestei camere de cămin sunt deja pregătite pentru noua zi de facultate. Nela își pipăie tacticos hainele, le alege atingându-le materialul și le așază la locul lor până găsește ce vrea. Se plimbă rapid prin cameră pentru a-și aduna lucrurile. Face ultimele pregătiri, își prinde părul șaten care îi depășește puțin linia umerilor. Zâmbetul larg indică bucuria pe care o simte în această dimineață proaspătă de primăvară. Iese din cameră. Își caută cu grijă încălțămintea pe care o găsește cu ușurință pentru că se află chiar acolo unde le-a lăsat cu o zi în urmă. Își îmbracă geaca și își ia ghiozdanul în spate. Buzunarele lui sunt bine închise. Își ia portofelul și verifică dacă telefonul e la locul lui. Înainte de a închide ușa, Nela își ia de pe masă ultimul obiect de nădejde: bastonul alb. Nu îi place să folosească bastonul special pentru nevăzători, dar de când a ajuns în București a fost nevoită să îl folosească: „Nu-mi place cum îi stă unei domnișoare să meargă cu bastonul pe stradă”. Cu toate acestea, de patru ani Nela s-a conformat.

Merge hotărâtă pe stradă ținând bastonul în mână doar preventiv, cunoaște foarte bine drumul de la cămin până spre intrarea la metrou de la stația Constantin Brâncoveanu. Ține privirea sus și nu șovăie la nicio cotitură a drumului. Dacă nu ar ține bastonul în mână oamenii nu și-ar da seama ca ea e nevăzătoare și nici nu s-ar apropia îngrijorați de ea dorind să o ajute. De multe ori Nela nu îi refuză, deși se descurcă chiar mai bine singură. În timp ce o conduc spre casă oamenii sunt curioși să afle tot felul de curiozități despre viața ei: „Mă întreabă cum reușesc să mă îmbrac sau cum îmi asortez hainele. Ei mă percep ca pe un om neobișnuit”. Ea nu consideră că activitățile zilnice pe care le întreprinde sunt excepționale, e chiar revoltată să vadă că oamenii nu pot privi dincolo de problemele ei de vedere. Se apropie de intrarea la metrou. Coboară ferm scările și în apropierea aparatului de taxat își caută cu o mână în buzunarul din spate al ghiozdanului cartela de acces. Trece de bară și ajunge pe peron. Aici își pliază bastonul și

așteaptă. Sunetul și curentul care îi flutură firele de par îi dau de știre că se apropie metroul. Ușile se deschid și Nela intră. Văzându-i bastonul pliat în mână, oamenii încearcă să o ajute. Un domn se ridică rapid de pe scaun și face semne celorlalți oameni să o conducă spre locul liber, dar ea nu acceptă: „E suficient să mă sprijin de bara de lângă scaun”. Domnul ce a vrut să o ajute, se așază stingherit înapoi pe scaun și o privește cu ochi mari. Se îndreaptă grăbită spre intrarea în clădirea Universității. Urcă scările cu aceeași siguranță ca la metrou și se oprește în fața liftului. Cât timp așteaptă liftul, cineva vine alergând din hol spunând că vrea să o ajute să ajungă în amfiteatru, deși el are curs pe palierul celălalt. Nela îi spune, fără vreo urmă de îngâmfare, că poate urca și singură, a mers de multe ori prin acele holuri și le cunoaște foarte bine. Tânarul, însă, nu e convins. Pare și puțin agitat la gândul că va întârzia la cursul său, dar n-ar vrea să o lase pe Nela singură.Ea îi spune clar și uitându-se spre el că poate urca singură. Urcă în lift, își pliază gânditoare bastonul, ajunge la etajul 3 și intră în amfiteatru unde se pare că profesorul deja ajunsese.

literele sau cifrele conform cerinței.Așa a și învățat să scrie, reținea forma literelor prin pipăit și o reproducea pe foaie: ,,Uneori chiar mă prosteam și mergeam la tablă și scriam”. Începând cu vârsta de 7 ani, Nela a fost înscrisă de părinții ei la Liceul pentru Deficienți de Vedere din Buzău. Aici și-a petrecut următorii 12 ani, locuind la internatul școlii alături de alți copii veniți din toată țara. Pentru studiu erau folosite aceleași materiale și manuale folosite și în școlile de masă (școlile obișnuite din țară), doar că acestea sunt scrise în alfabetul Braille. În cadrul acestui alfabet, literele sunt compuse din puncte ieșite în relief care pot fi simțite cu ajutorul degetelor. Acest sistem de scriere constă în aranjamente de șase puncte. Aceste combinații alcătuiesc litere, numere, semne de punctuație, cuvinte precum și, un, o. În cazul Abecedarului, Nela povestește că imaginile erau reprezentate în relief: ,,Pentru litera A aveam desenat un avion sau pentru litera C, o cană”. Pentru scrierea în Braille, ea a folosit în clasele primare un aparat, numit tăbliță care e formată din două părți care se suprapun,

Nela Stoichină s-a născut în Dr. Tr. Severin, județul Mehedinți, are 23 de ani și e studentă la Facultatea de Litere, Universitatea din București, în anul al III-lea. De când s-a născut Nela nu a putut vedea. Medicii din orașul său i-au pus diagnosticul de degenerescență tapeto-retiniană, având un grad grav de handicap. Acest lucru înseamnă că Nela ar avea nevoie de un însoțitor. Totuși, ea insistă că nu a avut nevoie de unul pentru că se descurcă mult mai ușor singură, iar când a venit la facultate ar fi fost și greu pentru că nu ar fi avut unde să locuiască. Nela are și un frate mai mare care nu are nicio problemă cu vederea și nimeni din familia ei nu s-a confruntat cu o astfel de problemă. Până la vârsta de 6 ani, Nela a dus o viață obișnuită, mergând la o grădiniță obișnuită din orașul său unde era îngrijită la fel ca ceilalți copii. Pe vremea aceea nu avea aparate speciale, folosea tăblițe magnetice pe care se lipeau cifre sau litere.Când celorlalți din clasă li se cerea să facă un exercițiu sau să scrie o propoziție Nela folosea tăblița magnetică pe care așeza

cea de deasupra având găurele. Aceste găurele, cărora Nela le spune căsuțe, au o formă dreptunghiulară și permit realizarea a câte trei înțepături în dreapta și în stânga cu ajutorul unui punctator. Astfel se realizează combinațiile de puncte din care se formează literele. Înțepăturile sunt făcute pe o foaie puțin mai groasă și mai mare decât o foaie A4 pentru a nu se șterge atunci când sunt legate ca o carte sau un caiet și, din această cauză acestea ocupă și mai mult spațiu. Încă din clasa a 5- a, li s-au dat alte aparate: „Când am mai crescut și am căpătat putere în degete ne-au fost date niște aparate asemănătoare cu niște mașini de scris care poartă numele de piht”. Acesta dispune de șase taste, trei în stânga și trei în dreapta și o tastă care reprezintă spațiul. Cele șase taste țin locul înțepăturilor făcute cu punctatorul. Senzațiile tactile o ajută să-și formeze o imagine despre lume și tot prin intermediul lor a căpătat o memorie vizuală și de aceea citește și reține mult mai repede atunci când are documente printate în Braille. Viața la internat a fost una frumoasă. Copiii se înțelegeau bine între ei și la fel era și relația cu instructorii lor, cei care aveau grijă de ei, și totul decurgea normal. Colega ei de facultate, Alina, știe din istorisiriile Nelei că a făcut parte dintr-un grup de cercetași: „Ea e foarte curajoasă și hotărâtă și

așa a rămas și acum. Nu îi era frică să facă vreo activitate și de asta spun că e un om pe care te poți baza. Mereu a avut un spirit aventurier”. Începând cu clasa a 5-a, când Nela mai crescuse și se obișnuise la internat a cunoscut-o și pe Andreea, prietena și actuala ei colegă de cameră. Nela povestește că are o mulțime de amintiri amuzante din timpul internatului și că, la fel ca orice elev obișnuit, ea și prietenii ei au făcut tot felul de șotii, bucurându-se de copilărie. De asemenea, nici pe plan școlar nu se lăsau mai prejos. Nela a participat la olimpiade de limba și literatura română. Îi plăcea și încă îi place foarte mult acest domeniu. Pasiunea a îndemnat-o săși aleagă facultatea și nu regretă nimic. Fără să-și dea seama, Nela s-a trezit la finalul anilor de liceu despre care spune convinsă că într-adevăr sunt de neuitat, iar ultimul pas din această perioadă l-a reprezentat examenul de bacalaureat pe care l-a promovat obținând o medie de 9.90. Acesta a fost susținut scriind la piht, iar în cazul în care școala nu avea la dispoziție o imprimantă Braille, subiectele le erau dictate, scrise la piht în Braille și apoi puteau să le rezolve. Din această cauză elevilor cu dizabilități li se acordă o oră în plus pentru rezolvarea subiectelor. Așa se întâmplă și astăzi, la cursurile practice de la facultate în care Nela trebuie să rezolve exerciții de traducere. Timpul în plus de care dispune

Nela pare dezgustată de tendința oamenilor de a privi persoanele nevăzătoare ca pe o curiozitate: ,,Unde e respectul meu de sine!? Suntem și noi oameni obișnuiți, facem aceleași lucruri ca toți ceilalți, chiar

dacă în mod diferit sau poate mai încet”.

nu înseamnă că e cerut de o problemă de intelect. Materialele accesibilizate îi încetinesc mișcările, dar nu modul de a gândi. „După liceu drumul meu a fost altul decât mi-l imaginasem”. Prima opțiune pentru pregătirea profesională a fost Facultatea de Drept. Ea își amintește că voia foarte mult să fie admisă deși cunoscuse persoane cu aceleași probleme de vedere care nu promovaseră examenul de admitere. Experiențele cunoștințelor sale nu au descurajat-o și s-a înscris pentru a susține examenul, dar nu a fost admisă. Nela nu a putut sta pe loc, așa că, în vara anului 2011, s-a înscris la Centrul Școlar Regina Elisabeta, o școală postliceală de balneofiziokinetoterapie și recuperare medicală, aceasta fiind dedicată persoanelor cu deficiențe de vedere. Simțurile mult mai dezvoltate decât ale unui om obișnuit, i-au facilitat deprinderea unor cunoștințe în acest domeniu și punerea lor în practică prin ajutarea oamenilor să se recupereze. În 2012, anul următor, era hotărâtă să nu renunțe la experiența de student și să urmeze cel de-al doilea drum, cel al literelor, pe care îl urmează și acum cu plăcere. Înscrierea la Facultatea de Litere nu a determinat-o să renunțe la școala postliceală unde în 2013 a susținut și examenul final ce a constat într-un examen scris, o probă practică și susținerea unei lucrări finale care presupunea tratarea uneia dintre afecțiunile prezentate de-a lungul anilor de studiu.

Acum este studentă în anul III la Facultatea de Litere. Deși bibliografiile sunt foarte mari și examenele destul de multe, Nelei nu îi pare greu deloc. Îi place ceea ce face, citește mult și structurat și vrea să încheie anii de licență cu o lucrare în domeniul literaturii comparate. Viața ei în București nu însemna doar drumul spre facultate. Nela s-a plimbat peste tot pe unde găsea locuri de cunoscut, magazine de vizitat, parcuri pentru plimbări. La început circula cu mijloacele de transport alături de o altă persoană . Pe atunci întreba tot timpul cum se numește stația, ce alte autobuze mai ajung în acea zonă și, ascuțindu-și mereu urechile, Nela a ajuns să cunoască foarte bine traseele mijloacelor de transport astfel încât a ajuns la concluzia că nu ai cum să te rătacești în București. Mersul pe stradă e de multe ori diferit datorită oamenilor care interacționează cu ea. Mulți o compătimesc și vor să o ajute, o apucă de braț și nu o mai ascultă când ea le spune că știe drumul spre casă. Nu sunt dispuși să o asculte cu adevarat. Nu-i aud cuvintele. O văd doar cu bastonul și li se pare a fi o fată neajutorată care nu poate vedea. Tocmai aceasta e nemulțumirea Nelei, și-ar dori ca oamenii să-și închipuie că nu are nicio problema. Șiar dori ca oamenii să o asculte cu adevărat. Înscrierea la o facultate obișnuită i-a adus și emoții privind reacția celorlalți studenți, pentru că ea cunoștea deja curiozitățile oamenilor întâlniți pe stradă. Colegii săi care la început erau curioși, mai târziu au început să o aprecieze pentru ceea ce este ea, pentru Omul din ea. Odată intrată într-un mediu educativ obișnuit, printre studenți obișnuiți, Nela nu mai dispunea de aparate speciale pentru scris, dar acest lucru nu a fost o problemă. Încă din liceu, Nela se obișnuise să folosească laptopul, luându-și în acest fel toate notițele. Acesta are același sistem de operare Windows, același tip de tastatură ca la orice laptop, doar că Nela e ajutată de un screen reader (program ce se numește JAWS) care îi citește pe orice așază cursorul și o ghidează. La fel se întâmplă și pe paginile de Internet: ,,Când pagina se deschide, sinteza vocală citește

tot ce e scris pe pagină până să ajungă la informația care mă interesează. Acestea sunt pagini cu flash. E adevărat că acum s-au creat filtre pentru persoanele nevăzătoare care ușurează navigarea pe Internet”.

asociații pentru nevăzători: ,,Cine citește cel mai repede în Braille? Acesta era scopul concursului”. Nu ar fi participat la un astfel de concurs, pentru că nu i se pare o competiție care promovează un comportament matur.

Sinteza vocală îi citește doar informațiile. Atunci când intră pe Facebook, Nela nu poate să știe decât ce persoane au postat o anumită fotografie: „Eu nu știu niciodată ce poze postează colegii mei. De asta nici nu prea dau like-uri”.

Un program asemănător celui utilizat pe laptop este instalat și pe telefonul Nelei (acesta se numește TALKS) care funcționează în același fel ca și sinteza vocală de pe laptop. „Un mare minus al acestei sinteze e acela că vocea utilizată este una în italiană, foarte sintetică care nu citește diacriticele și, auzită pentru prima dată, poate părea ciudată, dar eu m-am obișnuit cu ea”.

Navigarea de zi cu zi pe Internet și pe Facebook îi facilitează găsirea întâmplătoare a unor articole apărute în presă: ,,Fata nevăzătoare care A REUȘIT sa-și facă singură un ceai”. Nela pare dezgustată de tendința oamenilor de a privi persoanele nevăzătoare ca pe o curiozitate: ,,Unde e respectul meu de sine!? Suntem și noi oameni obișnuiți, facem aceleași lucruri ca toți ceilalți, chiar dacă în mod diferit sau poate mai încet”. Astfel de momente de revoltă a trăit și în timpul liceului când auzise de concursuri organizate de diferite

Această sinteză vocală are un ritm de citire care poate fi reglat. Nela o folosește la un ritm mai rapid și parcurge textele mai repede: „Uneori îi reglez ritmul de citire mai încet când vreau să rețin ceva, alteori o setez să citească mai repede. Fac și eu la fel ca voi: când voi săriți peste pagini, eu reglez ritmul să fie mai rapid și mai trec peste pasaje”.

Pentru materialele de la facultate Nela utilizează un scanner cu ajutorul căruia le transpune în format electronic și de abia apoi începe studiul. Nela povestește că îi e destul de greu să țină pasul cu ceilalți studenți atunci când au cursuri practice și texte de tradus sau exerciții de rezolvat pe care le parcurge cu ajutorul sintezei care îi transmite informația mai încet decât o fac proprii ochi: ,,E altceva când ai foaia în față. Au fost momente la examene când profesorii ne dictau subiectele și era o întreagă nebunie: vocea sintezei și cea a profesorului se suprapuneau.” Cărțile sau romanele sunt toate scanate, lucru care durează aproximativ 2-3 ore, iar abia apoi începe activitatea cititului. La examene, Nela scrie folosind tot laptopul: „Cu el îmi fac toată treaba. În Braille nu mai citesc, deși aș vrea, pentru că rețin mult mai bine așa. Pentru asta aș avea nevoie de o imprimantă Braille și costă destul de mult”. Cititul în Braille e mai ușor pentru că prin simțuri, prin pipăit, Nela își activează o memorie vizuală care o ajută foarte mult și care îi ușurează munca. Neștiind toate aceste lucruri, în primele zile de facultate, colegii ei se apropiau de ea să afle mai multe despre ea sau să o ajute. Tot în perioada facultății o cunoaște și pe Alina, prietena ei. Ele sunt în aceeași serie la facultate și petrec foarte mult timp împreună. Alina își amintește de ziua în care a cunoscut-o și pe cealaltă prietenă a Nelei, Andreea. Pregătise niște clătie și a sunat-o pe Nela, care a venit împreună cu Andreea. Tot atunci a început să vorbească cu ele despre problemele Nelei de sănătate. Își amintește că cele două prietene vorbeau degajat, făceau chiar și glume. Dar tot atunci Nela și-a exprimat regretul că nu a cunoscut niciodată direct lumea exterioară. Pentru Nela apropierea de Alina și de alți oameni a fost diferită, pentru că ea îi cunoaște pe oameni după vocea lor: ,,Îmi construiesc o imagine doar despre oamenii cu care stau mai mult, despre ceilalți doar intuiesc cum ar putea fi”. Pe Alina o cunoaște după tonalitatea vocii, iar când merg în oraș și Alina îi cere părerea despre cum s-a pregatit,

Nela îi atinge încet hainele, simte materialul, intuiește forma și exclamă: ,,Ești frumoasă!”. Alina a devenit un prieten de încredere pentru Nela. Petrec mult timp împreună și se ajută reciproc. Însoțită de Alina, ea a mers la un control la un medic din București sperând că aici va găsi o soluție pentru problemele ei de vedere. Surpriza ei a fostcând medicul i-a vorbit despre un alt diagnostic, nu cel pe care îl primise la naștere. Umirea i-a fost și mai mare când și-a dat seama că medicul, în care avea mare încredere, părea și el surprins de boala pe care ar putea-o avea: „Mi-a spus că nu știe să ajungă la un diagnostic precis. Mi-au facut tot felul de investigații, le-au repetat, au căutat răspunsuri prin cărți, dar nimic nu era clar”. Finalul vizitei la medic a constat într-o concluzie destul de dezamăgitoare: medicul îi spunea că o boală asemănătoare cu a ei s-a descoperit în America și nu se cunosc foarte multe detalii despre ea sau cauza care o provoacă – e la stadiul de experiment. Nela a părăsit cabinetul promițând că va reveni după un anumit timp pentru un alt control.

*** În adierea ușoară a vântului, florile albroz ale copacilor cad legănându-se pe asfaltul străzii Stoian Militaru. Vântul adie usor. Razele soarelui de apus se răsfrâng pe fețele oamenilor. Cerul e limpede, iar dinspre parc niște nori încep să-l acopere. Pe stradă apar râzând gălăgios trei fete: Nela, Alina și Andreea. Merg împreună agale și râd fără să le fie teamă că o fac prea tare pentru ceilalți oameni împovărați de griji mărunte. Sunetul pașilor lor plini de viață se aud pe toată strada. Alina le ține pe cele două prietene ale sale de braț. Au ieșit la plimbare. Se îndreaptă spre parcul Tineretului. Astăzi, Nela nu mai poartă bastonul cu ea. Pășesc sigur. Zâmbesc atingându-și hainele, părul ușor ondulat și exclamă râzând și imitând vocea de final a prezenatoarelor de emisiuni: „Vestimentația și coafura ne-au fost asigurate de Alina”.

De vorbă cu Laurențiu Dimișcă despre arta în afara normelor

de Raluca Popescu

imişcă este pictor şi filosof, artist cu „acte în regulă”, doctor în arte plastice şi decorative al Universităţii de Artă şi Design din Cluj-Napoca şi începând din anul 2011, preşedinte al Fundaţiei Outsider Art. Aceasta a fost înfiinţată pentru a promova arta brută, un tip de artă în afara normelor, care sparge tiparele convenţiilor rigide. Deşi opera lui poate fi încadrată între arta brută şi arta contemporană, pentru el arta contemporană este exclusivistă şi ermetică. Prin urmare, a itinerat arta brută şi a adus-o la Bucureşti, în cadrul primului Salon Internaţional de Outsider Art. Cei mai mulţi îl ştiu datorită personajelor de poveste pe care le creează pe pânză, însă acesta realizează şi lucrări de ambient, pictură murală, ceramică, mobilier, haine şi bijuterii. Fascinat în copilărie de poveşti nemuritoare ca Harap Alb şi cititor avid de benzi desenate, aceste două pasiuni şi-au pus amprenta asupra personajelor pe care le creează. Laitmotivul din lucrările sale sunt inimile, iar versatilitatea şi uşurinţa cu care pictează îi permit să abordeze tematici de la filosofie, religie, politică până la erotism. gândit la arta brută, cum am văzut eu muzeul Lapalisse de artă brută al lui Luis Marcel. S-a scris puţin despre nebunie şi inconştient ca sursă în dezvoltarea creativităţii, dar informaţiile se refereau strict la latura maladivă. Prima teză de doctorat din Europa de Est despre arta brută - artă sau nebunie, asta a fost noutatea. Am văzut cum se promovează arta brută în Franţa, la ce nivel şi cu ce deschidere. Am mai organizat saloane de artă brută şi prin alte oraşe, dar nu-i scopul meu să itinerez acest tip de artă în toată România.

Începând din 2011 eşti preşedintele Fundaţiei Outsider Art. Ce te-a determinat să pui bazele acestei fundaţii? Ideea mi-a venit din Franţa. A câştigat din ce în ce mai mult teren genul acesta de artă al autodidacţilor şi în afara normelor, aşa numiţilor artişti bruţi. Pe lângă arta contemporană, care s-a îndepărtat de public, fiind mai exclusivistă şi ermetică, eu aşa o consider, a existat întotdeauna şi o artă paralelă, arta neoficială cum s-ar zice. M-am gândit ce ar fi dacă aş promova şi eu arta brută în România. Ideea asta mi-a venit în timpul doctoratului, dialogând cu coordonatorul de proiect. Trebuia să aduc ceva nou, m-am

Unul dintre obiectivele Fundaţiei Outsider Art este promovarea artei brute şi a valenţelor sale. Primul Salon Internaţional de Outsider Art din România, desfăşurat între 1 şi 19 august 2011 la MNAC, şi-a propus familiarizarea publicului român cu arta brută. Crezi că acest proiect curatorial şi-a atins obiectivele? Am itinerat arta brută şi am adus-o la Bucureşti, unde s-a numit Salonul Internaţional de Outsider Art, prima ediţie. Peste 10.000 de vizitatori au venit în decurs 3 luni să vadă expoziţia, spaţiul a fost şi foarte bine gândit, toţi turiştii se opreau în sala Brâncuşi. După salonul internaţional de Outsider Art de la Bucureşti, am dus lucrările artiştilor expozanţi înapoi în Franţa. Am luat premiul TV Naţional pentru

promovarea culturii outsider art în România, iar de 5 ani de zile promovez acest tip de artă, sunt un pionier, un fel de promoter sau art curator. Anul trecut am apărut în Biblia artiştilor singulari din Paris, la pagina 83 din catalogul ediţiei 2013-2014, lansat la Muzeul de Artă Brută din Paris. În fiecare an se face acest catalog în care apar artişti noi de artă singulară. Stilul tău artistic poate fi încadrat în “Noua Figuraţie” artistică. Care sunt trăsăturile acestui tip de artă ? Noua figuraţie este între arta brută şi arta contemporană, aproape de benzi desenate. Este o artă care se apropie şi de arta contemporană, dar mai mult de benzile desenate. Eu sunt invitat la tot felul de festivaluri, inclusiv de artă singulară, un alt termen care e similar cu noua figuraţie, au aspecte care se întrepătrund stilistic. Ca noutate, pe lângă rolul meu de artist, arta mea face bine la toate categoriile de vârstă, inclusiv la oameni cu probleme. Am deschis festivalul din Dijon, am lucrat cu schizofrenici, cu alcoolici, am făcut împreună un workshop, o lucrare imensă. Arta brută este definită de lipsa canoanelor, libertatea de exprimare artistică. Care sunt sursele de inspiraţie la care apelezi în creaţiile tale ? Cât am fost în Cluj, am studiat la centrul francez, unde citeam foarte des benzi desenate. Pasiunea asta era de mic, luam cărţi cu Harap Alb, eram fascinat de poveştile nemuritoare - asta pot să zic că ar fi o recunoaştere a stilului meu.

Lucrările mele având foarte multe culori, emană un fel de optimisim de care avem nevoie cu toţii. Mai nou, în lucrări narez viaţa mea, de fapt cam tot timpul am făcut asta. Stilul mi s-a construit şi datorită oraşului natal Piatra Neamţ, un loc înconjurat de mănăstiri. Conturul negru din lucrările mele trimite la vitraliu, fărâmiţarea şi jocul suprafeţei te pot trimite la mozaic, iar feţele oamenilor la arta bizantină. Ca tematică abordez de la filosofie, religie, erotism, mai nou am abordat şi subiecte politice şi parodii. Tematica face parte din viaţa de zi cu zi. Eu sunt şi filosof, am şi poveşti de cuplu, elementul primordial sunt inimile ca obsesie, ca laitmotiv în lucrările mele. Împreună cu designerul Andreea Sultan ai început o colaborare în care putem regăsi unele dintre creaţiile tale imprimate pe haine, accesorii diverse. Cum a pornit această iniţiativă? Colaborarea a pornit din întâmplare, dar nimic nu-i întâmplător; eram cu un artist din Piatra Neamţ şi ne gândeam cum ar arăta lucrările noastre pe cămăşi. El a desenat o cămaşă, a pus lucrările pe ea şi s-a gândit că ar avea impact. Am căutat imprimerie, după aceea am căutat şi designer, iar în cadrul unui târg de la Rompexo am întâlnit-o pe Andreea Sultan şi i-am propus o colaborare. Şi de acolo a început, am făcut primele cămăşi, după care papioane, cravate şi butoni. Lucrările mele sunt imprimate pe materiale naturale şi din ele pun mici accente pe haine, sau modific deja hainele făcute, punând o amprentă Dimişcă. Stilul Dimişcă şi-a pus amprenta şi în modă, găseşti lucrările mele şi pe rochii, cămăşi, butoane, cravate, eşarfe, dar şi pe mobilier, mese, dulapuri. Stilul meu nu e numai strict pe pânză, el se poate vedea inclusiv pe suprafeţe 3D, am făcut şi sculptură, mobilier, ceramică, lucrări de ambient, pictură pe pereţi, outsider art fashion. Alt proiect - pictare de paturi de dormit, cu lenjerie erotică care să stimuleze cuplurile. Creaţiile lui Laurenţiu Dimişcă le puteţi vedea în cadrul Fundaţiei Outsider Art, Str. General Eremia Grigorescu, nr. 24, în clădirea Teatrului de Animaţie Ţăndărică sau online pe site-urile www.dimiscartgallery.com, www.outsideart. org. În cadrul Fundaţiei, vă puteţi înscrie la ateliere de iniţiere în pictură, desen sau modelaj.

Aici şi acum, e momentul să trăieşti!

de Cristina Nicula

Aşa începea...

n 2011, Adi Gheo renunţa la facultatea de la Politehnică pentru a-şi începe propria afacere la Herbalife, o companie de produse nutriţionale şi cosmetice. Facultatea şi profesorii l-au dezamăgit pentru că în sesiunea din al doilea semestru, deşi se pregătise bine, a picat la un examen şi aşa s-a hotărât să înveţe să facă ceva pe bune. Până la vârsta de 21 de ani a crezut mereu în lucruri concrete. În liceu i-au plăcut fizica, chimia, iar mai departe a vrut să dea la Informatică, însă a ales până la urmă facultatea de Trasporturi, pentru a evita monotonia de a sta în faţa unui calculator în fiecare zi. În acel an s-a produs prima schimbare importantă din viaţa sa: a început să citească cărţi de dezvoltare personală, lucru ce i-a conferit mai multă încredere în forţele proprii. După un an de muncă în Bucureşti s-a întors acasă, la insistenţele părinţilor care abia atunci aflaseră de hotărârea acestuia de a-şi începe propria afacere. Şi-a mutat aşadar biroul în Râmnicu Vâlcea pentru a evita cheltuielile inutile la Bucureşti şi s-a apucat serios de treabă. Într-o zi de iunie a primit un telefon de la fosta profesoară de limba şi literatura română de la Liceul Mircea cel Bătrân. Avea nevoie de ajutor pentru a pune în scenă o piesă de caritate pentru o profesoară bolnavă. „Eu în liceu mai ziceam o poezie, mai faceam o mică piesă şi îmi plăcea. Ce mi s-a părut genial în liceu a fost că puteam să chiulesc de la ore, dar nu doar să chiulesc aşa ca prostul, ci să

fac şi ceva”. Dacă prima reacţie a fost să nu accepte propunerea, odată ajuns acolo s-a produs ceva. A simţit o frământare interioară, a simţit că nu poate să nu îi ajute. Au urmat două săptămâni de muncă de dimineaţa până seara şi eforturi de imaginaţie pentru a face piesa cât mai reuşită. Era vorba de „A treia ţeapă” în care Vlad Ţepeş îi executa pe un turc şi un român gay fandosit jucat de Gheo. Pentru decorul piesei aveau nevoie să aducă pădure în sala de festivităţi. Aşa că au înfipt în nişte butuci aduşi de cineva de la Berbeşti, copaci pe care îi tăiaseră nopatea pe furiş cu lanterna. Pentru că trebuia să stea suspendat pe parcursul piesei a imporvizat un sistem de pârgii cu o funie lungă, nişte hamuri de alpinism ale tatălui său şi o eşarfă pe care şi-a legat-o la piept. Întâmplarea a făcut ca pe parcursul spectacolului eşarfa să se dezlege şi să îl facă să ajungă într-o poziţie aplecată. Astfel că, la sfârşit, când s-a închis cortina i-a rămas capul în afară. În aceeaşi dimineaţă şi-a sunat mentorul care îl ajutase să îşi construiască afacerea şi i-a spus că renunţă la aceasta pentru actorie. Imediat după spectacol a urmat o săptămână de pregătire pentru admitere la Călimăneşti în tabăra de vară a Domnului Zamfirescu. În prima zi a aflat că trebuia să îşi pregătească pentru ziua următoare o poezie de forţă. A mers acasă, a căutat pe net, a întrebat în stânga şi în dreapta şi a găsit poezia „Sunt un actor destul de fad”

de George Ţărnea pe care a repetat-o noaptea pe şoptite pentru a nu-i trezi pe părinţi care încă nu ştiau de revelaţia fiului. A doua zi a zis-o tare şi răspicat. Dar ceea ce l-a entuziasmat şi mai tare şi i-a oferit încrederea că o să intre la UNATC au fost următoarele cuvinte ale cunoscutului actor: „Să dai la UNATC”. Şi a dat. Actoria ca stil de viaţă Miercuri, 26 martie 2014, ora 17:07, într-o sală de clasă de la UNATC studenţii se agită de colo–colo. Unul instalează microfoanele şi trage cortina, altul boxele şi laptopul, alţi doi mută un pian din spatele sălii în faţă pe scenă, două fete stau şi discută. Domnul profesor Puiu Şerban îi zoreşte, face prezenţa şi întreabă de un student şi de altul. Este o nouă zi de repetiţii pentru Gheo şi colegii săi. Se pune în scenă „Câinele grădinarului”, o comedie de Lope de Vega ce surprinde povestea de dragoste dintre contesa Diana şi secretarul acesteia, Teodoro, cu care nu se poate căsători pentru că nu e de condiţie nobilă. Doi dintre colegii lui Gheo îşi iau câte un scaun, se aşează în mijlocul scenei şi încep să joace. Unul e prost, altul e maliţios, dar ambii o iubesc pe contesa Diana. „Nu trebuie să mimezi că eşti prost trebuie să fii prost. Trebuie să înţelegi mecanismele după care funcţionează un prost, nu doar să îi iei ticurile”, îi învaţă domnul Puiu Şerban. Fiecare indicaţie schimbă jocul actoricesc şi unde mai devreme nu îţi spunea mare lucru, acum începe

să te amuze prin veridicitatea transpunerii. Domnul Ştefan Velniciuc cheamă sub aripa sa pe fiecare student în parte şi le şopteşte câte un sfat. Fiecare scenă este jucată de mai multe ori şi aşa în fiecare zi se construieşte piesa şi „se intră în pielea personajului”. Dacă acum mai bine de 3 ani de zile Gheo nici nu visa că o să aibă vreo treabă cu actoria, după 2 ani în grupa domnului actor Ştefan Velniciuc şi a regizorului de comedie Puiu Şerban poate spune că la această facultate profesorii sunt altfel, încearcă să cunoască studentul pentru a lucra mai bine cu el şi ajung să devină adevărate modele de viaţă. Nu este neapărat o facultate grea, ci ca orice alt lucru bine făcut presupune multă muncă. Dacă pentru majoritatea colegilor este vorba de prima facultate şi nu stiu exact cum să îşi împartă timpul între distracţie şi muncă, pentru Gheo este altceva. Deşi este sufletul petrecerilor şi e prezent la mai toate evenimentele, ştie că fiecare zi este momentul să dai tot ce e mai bun. A înţeles acest lucru mai bine după un examen de creaţie din primul semestru de facultate când a trebuit să coordoneze o echipă de 15 oameni mai mult sau mai puţin entuziaşti. I-a venit ideea unui protest muzical, în care fiecare era un personaj ce protesta pentru ceva ce îi aducea nefericire, fără să priceapă că fericirea vine de fapt din interior. „A fost un test de rezistenţă pentru că ulterior am înţeles că tema proiectului de creaţie nu a fost creaţia în sine, ci cum ne descurcăm în echipă. Test pe care aş fi zis că l-am picat, dar apoi mi-am dat seama cât de mult am câştigat pentru că n-am mai avut teamă de muncă şi că o să mai fiu trist de acum încolo”. Gheo este mulţumit de ceea ce a ales să facă în viaţă şi recomandă această meserie doar celor care nu se văd făcând altceva cu aceeaşi pasiune. Povesteşte despre acei oameni pe care îi întâlneşti nu numai la actorie, ci peste tot pe stradă. Oameni nemulţumiţi de sine, de ceea ce fac, dar care aleg să se ancoreze într-o plasă de siguranţă şi se lasă absorbiţi de monotonie. Ori în viaţă şi în actorie, spune el, nu trebuie să fie deloc aşa. Ar trebui să nu te laşi mâhnit de fiecare lucru mărunt, să nu te mulţumeşti niciodată cu puţin şi să nu îţi lipsească entuziasmul. Cineva spunea că „Viaţa e viaţă şi actoria e actorie şi până la urmă toate sunt acelaşi lucru”. Meritul omului stă în puterea de a trăi aici şi acum.

Sportul, profesorul suprem al vieții de Cătălina Ciobanu

ncep spunându-vă o poveste despre o fetiță ce se uita la televizor la doi oameni care băteau o minge și alergau de la un capăt al terenului la celălalt pentru a o lovi. Chiar dacă la o primă vedere nu e ceva care să te atragă în mod deosebit, fetița a fost fascinată, iar mai târziu a făcut primii pași în înțelegerea sportului, căruia într-o primă fază nici nu îi știa numele. Așa a început caruselul unei povești frumoase, în care sportul se numea tenis de câmp, iar fetița, eram chiar eu. Energică din fire, pe atunci simțeam nevoia unui sport care să îmi modeleze trupul și gândirea. Deși la acea vreme practicam voleiul, nu era sportul care să îmi ofere elanul de care aveam nevoie pentru a mă dezvolta. Astfel că tenisul de câmp a apărut din neant ca o nălucă, gata

Eșecul ne învață perseverența, iar perseverența ne învață succesul.

să mă învețe lecții fundamentale de viață. M-am lăsat disciplinată de școala sportului, care m-a învațat că totul vine din acumulări. Antrenamentul de ieri m-a ajutat să execut mai bine exercițiul de mâine. Disciplina căpătată prin sport se reflectă în strategiile pe care le dezvolt atunci când mă confrunt cu o problemă, fie ea și în afara terenului de joc. Am învățat să anticipez mișcările adversarului și am dobândit rapiditate în gândire. Fiecare învățăcel în ale tenisului experimentează lecția dură a lovirii mingii la perete. Și lovești. Și ricoșează te miri pe unde. Și lovești. Și din nou peretele îți returnează mingea necorespunzător. Și te întrebi: „Ce nu funcționează?”. Ei bine, tu nu funcționezi. Asta pentru că o lovitură corectă (ireproșabilă) depinde de capacitatea de orientare, iar o poziție corectă este esențială atunci când te așezi pentru a lovi mingea. Deși descurajator, acest exercițiu cu peretele este un test al consecvenței. Iar în arena vieții, lucrurile se aseamănă terenului de joc: eșecul ne învață perseverența, iar perseverența ne învaţă succesul. Tenisul de câmp m-a disciplinat prin antrenamentele zilnice, învățându-mă că performanța se măsoară nu doar prin numărul

de ore pe care îl petreci pe teren, ci prin fiecare efort depus, fiecare minge ratată, fiecare suspin. Personal, disciplina învățată atunci, astăzi se răsfrânge în prețuirea timpului și în valorificarea mingii fiecărui minut. Poate că lecția cea mai prețioasă este cea a consecvenței, chiar și atunci când ratam o lovitură sau pierdeam un meci. Astăzi jocul vieții în arena fiecărei zile îmi demonstrează importanța repetării. Sportul mi-a dezvoltat gândirea și capacitatea de a improviza, stimulând în mine creativitatea de a elabora strategii multiple în funcție de situație. Un mic Picasso care jonglează cu pensula minții pe pânza banală în aparență, dar desăvârșită în final. Orice plan reușit începe cu o strategie atent structurată. Tenisul m-a învățat că indiferent de experiența de pe teren este important să nu îmi subestimez adversarii. Poți pierde și dacă ești cel mai bun, sau poți câștiga atunci când nimeni nu îți dă nicio șansă. Valoarea este dată de calitatea jocului, și nu de locul în clasament. Îmi amintesc nostalgică de meciul în care șansele de reușită erau minime în dreptul meu. Cu toate astea, reușita a fost de partea mea. Astfel, am deturnat regula celui bine clasat, prin calitatea unor lovituri bine plasate. Lecția: respectă-ți adversarul pentru că astfel te respecți pe tine însuți. Apreciază lucrurile valoroase din ceilalți și fii gata de a învăța de la ei, pentru a deveni mai bun. De multe ori am văzut că nu jocul fizic este cel epuizant, ci jocul mental, iar modul cum îți direcționezi gândurile în situații de stres reflectă succesul sau eșecul unei partide. Este lupta fiecăruia dintre noi de zi cu zi. Am

Lecția: respectă-ți adversarul pentru că astfel te respecți pe tine însuți. Apreciază lucrurile valoroase din ceilalți și fii gata de a învăța de la ei, pentru a deveni mai bun. ales să cred că voi reuși și nu m-am lăsat consolată de gândul că nici cei din jurul meu nu fac mare lucru. Am ales să înving gândul de a rămâne în zona de confort și am îndrăznit să fac un prim pas. Iar acest prim pas a făcut diferența. Așa că nu te teme să fii o diferență. În final, uniformitatea scade unicitatea. Cască ochii mari și vezi calitățile minunate așezate în tine peste care poate s-a așternut praful. Poartă lupta cu tine însuți înarmat cu încrederea că poți și TU să fii parte a schimbării după care poate tânjești. Dincolo de vârstă, te încurajez să investești într-un sport, pentru că și acesta la rândul lui investește în tine. Te va învăța principii, valori, experiențe care îți vor modela atât trupul, cât și gândirea. Cât despre mine, nădăjduiesc că într-o zi să mă reîntorc pe terenul de tenis, antrenând micuțele speranțe ale unei Românii obosită de goana după performanță, dar plină de potențial neexplorat suficient.

În spatele clădirilor înalte, dincolo de freamătul neîncetat al oraşului, există străduţe mici ce pătrund tot mai mult în inima Bucureştiului şi adăpostesc printre clădiri vechi locuri vii, încărcate de istorie, artă şi bun gust.

Din ce în ce mai multe clădiri părăsite şi case vechi prind viaţă şi devin ceainării sau cafenele cu tematică. Sobele, geamurile cu vitralii, scaunele bunicii, maşina de scris, cărţile din cufere şi fotografiile alb negru sunt scoase la lumină din podurile întunecate şi recreează emoţia unor vremuri de mult uitate. Toate aceste elemente unice creează o poveste în care pătrund tot mai mulţi oameni unici. Cu toţii avem nevoie de un loc al nostru, un loc în care putem să evadăm atunci când vrem să citim o carte, să povestim cu prietenii sau pur şi simplu să ne deconectăm de la agitaţia urbană. De aceea, îţi prezentăm 5 locuri aproape de tine, dar departe de agitaţia urbană, 5 locuri colorate, ascunse printre alte zeci de case gri.

Text & Foto: Bianca Ene

Bistro 77 Vechiul atelier de feronerie de pe strada Polonă, care începând cu anii 1890 a devenit casa unei mici familii burgheze, şi-a deschis uşa acum 2 ani pentru toţi iubitorii de artă, istorie şi muzică bună. Elementele vintage scoase la lumină din podul casei, mesele „înrămate” cu elemente de feronerie ale vechiului atelier, cărţile ce te aşteaptă să le răsfoieşti, soba albă şi toate obiectele vechi, te îndeamnă să fii curios de istoria acestui loc. Dacă vrei să bei ceaiul Bunicii, să asculţi muzica de pian în surdină sau să guşti una dintre cele mai bune cafele din lume – Leonida – atunci Bistro 77 este pentru tine. Strada Polonă, nr. 77

AristoCats Cafe „Casa care plângea” – o casă de copii de pe strada Ştefănescu Teodor – este acum o casă încărcată de dragoste, în care o să zâmbeşti din suflet neîncetat. Saloanele micuţe, intime şi chic, decorate în stil parizian, cu mobilier din lemn şi tapiţerie de culoarea lavandei, crează atmosfera ideală pentru mărturisirile dintre cele mai bune prietene. Strada Ştefănescu Teodor, nr. 1

Bohemia Tea House Situată vis-a-vis de Conservator, Bohemia Tea House ne întâmpină cu beţişoare parfumate, ceaiuri atent selecţionate pe care le poţi cumpăra pentru acasă şi cu muzică liniştită, întreruptă din când în când de acordurile „fine” ce răsună de la tinerii studenţi Conservatori. ”Where tea is drunk, their start the civilisation” este înrămat pe peretele din micul salon Zahyr, unde poţi citi liniştit savurând un ceai exotic. Mansarda, amenajată cu fotolii în formă de lacrimă, te îndeamnă la joacă, la poveşti până în noapte şi la socializare cu oameni frumoşi. Str. Poiana Narciselor, nr. 1

Bernschutz & Co Salonul de ceai, Bernschutz & Co, amenajat într-un fost magazin de decoraţiuni şi tapiţerii, păstrează şi astăzi tapetul negru cu elemente aurii şi oglinzile mari ce denotă eleganţă şi rafinament. Este mai mult decât o ceainărie, este un boutique cu ceşti şi căni, ceainice unicate, viu colorate, agende, prăjiturele şi sute de pliculeţe de ceaiuri. Bernschutz & Co sunt comercianţi de ceaiuri şi cafele alese, iar ceainăriile lor te invită să cunoşti povestea fiecărui ceai şi să-l savurezi respectând un adevărat ritual. Strada Ion Nistor, nr. 6

Acuarela Casa părăsită, care timp de 14 ani a ascultat numai poveştile păsărilor ce se pierdeau printre buruienile înalte, a prins viaţă în 2012, devenind casa de suflet a creativilor şi a oamenilor însetaţi de cultură. „Biroul” Asociaţiei Culturale Imbold, sală de expoziţie pentru tinerii artişti, mansarda intimă, care te invită să-ţi exprimi creativitatea, toate astea întrun singur loc: la Acuarela Bistro de Arte. În zilele însorite, în curtea din spate, aproape de casa grădinarului, te poţi relaxa sub umbrelele viu colorate, comandând băutura preferată. Strada Polonă, nr. 40

Dragă cititorule, Dacă ai deschis revista Aserțiunea, ai făcut-o probabil pentru că ești o persoană căreia îi place să cunoască oameni, dar mai ales poveștile din spatele lor. Iar Aserțiunea este despre oameni care au avut curajul să încerce, să se provoace, să-și stabilească țeluri înalte și să-și împlinească visuri. Revista aceasta este scrisă chiar de cei care au învățat pas cu pas tainele jurnalismului, care au pus suflet pentru ca poveștile ce merită cu adevărat spuse, să fie și auzite. Aserțiunea crește an de an datorită oamenilor care presară permanent entuziasm în realizarea celui mai vechi proiect al Asociației Studenților Economiști din România - ASER. Și pentru că Aserțiunea a evoluat odată cu ASER, permite-mi să îți povestesc despre asociația noastră. Acum 16 ani, când unii așteptau ca schimbarea să vină de la ceilalți, noi am făcut primul pas și am creat o asociație a noastră, a studenților. De atunci am continuat să ne dedicăm voluntariatului și schimbării în bine a societății românești, deoarece credem în potențialul și pasiunea fiecăruia, motiv pentru care investim în educație, în creativitate și în studenții care sunt într-o continuă căutare de inovație, cu scopul de a crea oameni de succes. Pentru că noi credem că sunt unele lucruri pe care trebuie să le faci singur, dar pentru a avea impact pe termen lung, poveștile trebuie scrise la plural, am organizat împreună până în prezent peste 160 de proiecte pentru dezvoltarea personală și profesională a studenților, în arii diverse precum: jurnalismul narativ, diplomația, antreprenoriatul social, dezvoltarea personală, marketing-ul sau banking-ul. Astăzi, ASER este format din studenți care sunt responsabili pentru viitorul lor și al celorlalți, fiind conștienți că lumea noastră excelează prin pasiunea și implicarea tinerilor de succes. Tocmai de aceea, căutând mereu să ne autodepășim pentru a aduce un plus de valoare mediului economic românesc, am primit Înaltul Patronaj al Alteței Sale Regale Principele Radu al României, distincție care ne onoroază și ne impulsionează să continuăm cu determinare schimbarea societății în care trăim. Povestea ASER a început datorită curajului de a depăși limite și va dăinui prin pasiunea continuă de Alexandru Fotia, a construi. Povestea ta cum arată? Președinte ASER 2013 - 2014

Dedicare Autodepășire Spirit de echipă Entuziasm Responsabilitate

Lumea noastră excelează prin pasiunea și implicarea tinerilor de succes. ASER facilitează accesul studenților la medii de învățare și oportunități de creștere a competențelor profesionale pentru a aduce un plus de valoare mediului economic românesc.