Asertiunea 2015

Dragă cititorule,

Dacă ai deschis revista Aserțiunea, ai făcut-o probabil pentru că ești o persoană căreia îi plac poveștile. Despre oameni, despre locuri, despre tot ce se întâmplă în jur. Ai deschis-o pentru că Aserțiunea este despre oamenii ca tine care au avut curajul să încerce, să se provoace și să își stabilească țeluri înalte. Să viseze și să-și împlinească visuri.

An de an, Aserțiunea crește datorită oamenilor care au învățat pas cu pas tainele jurnalismului narativ, care au pus suflet în articolele lor și care au transformat povești individuale în adevărate modele de urmat. A ajuns astfel la a șaptesprezecea ediție datorită tuturor care au pus un strop de entuziasm în realizarea celui mai vechi proiect al Asociației Studenților Economiști din România. Și pentru că Aserțiunea este despre povești remarcabile, permite-mi să îți spun și eu o poveste.

O poveste despre oamenii care au vrut mai mult de la ei și de la studenția lor. În timp ce unii se așteptau ca schimbarea să vină de la ceilalți, iar alții nu așteptau nimic, ei au făcut primul pas... o organizație a noastră, a studenților. De atunci au trecut 17 ani plini de voluntariat în cea mai frumoasă formă a lui, plini de prietenii pe viață și de impact vizibil în societate. Noi credem că lumea noastră va excela prin pasiunea și implicarea tinerilor de succes și an de an contribuim la dezvoltarea mediului economic românesc prin facilitarea accesului tinerilor la medii de învățare și oportunități de creștere a competențelor profesionale. Realizăm proiecte pentru studenți pe diverse teme precum: jurnalism narativ, domeniu bancar, advertising, antreprenoriat în domeniul IT, responsabilitate socială și orientare în carieră.

Ne mândrim astfel cu un ASER format din peste 150 de studenți responsabili pentru viitorul lor și pentru viitorul societății în care trăiesc. Peste 150 de studenți prin care ASER investește în educație, în creativitate și în oameni de succes.

Am învățat de-a lungul timpului că lumea noastră, a ASERiștilor, excelează prin pasiunea și implicarea noastră. Drept dovadă, am primit Înaltul Patronaj al Alteței Sale Regale Principele Radu al României, distincție care ne-a motivat să ducem mai departe viziunea organizației noastre cu același simț de răspundere față de datoria istorică pe care noi, studenții, considerăm că o avem.

Povestea ASER este despre oamenii care își doresc zi de zi mai mult de la ei și de la societatea în care trăiesc și pentru asta sunt dispuși să muncească cu pasiune și să se autodepășească constant.

Povestea ta despre ce este?

Sorin Brîndușeșcu, Președinte ASER 2014 - 2015

Cariera mea de succes alături de Carrefour „De-a lungul timpului, fiecare experiență pe care am avut-o a fost un punct câștigat și fiecare schimbare consider că a fost o evoluție”, spune Mihaela Groza, Responsabil Dezvoltare Sisteme Resurse Umane, despre cei 9 ani petrecuți în cadrul companiei Carrefour.

„Dacă mi se oferă șansa asta, de ce să nu ajung totuși la un interviu?”, își spunea Mihaela în luna mai 2006, după depunerea CV-ului la un târg de joburi, când a fost chemată la un interviu. Era studentă în an terminal la FABIZ în cadrul Academiei de Studii Economice București și își dorea să aibă licența încheiată înainte de a se orienta pe piața muncii, dar a fost atrasă de amploarea afacerii Carrefour și a spus că trebuie să profite de această șansă.

4 septembrie 2006 a fost prima zi de muncă a Mihaelei. Sediul se afla, la vremea aceea, în zona Otopeni și număra în jur de 100 de oameni. A început în departamentul Importuri, o zonă suport care intermedia relația dintre depozite, achiziții, aprovizionare și furnizorii externi cu scopul de a asigura livrările comenzilor externe în termenele stabilite. În 2011, a decis să facă o schimbare și s-a mutat în departamentul Achiziții, „prima linie a operațiunilor de la sediu”, unde a petrecut doi ani. În departamentul Resurse Umane, Mihaela a ajuns în 2014 datorită abilităților de comunicare și înclinării înspre lucrul cu oamenii. Managementul Performanței și Dezvoltarea Sistemelor Resurse Umane sunt cele două arii pe care le coordonează: prima îi dă posibilitatea de a gestiona procesul anual de evaluare din cadrul organizației (proces ce dă posibilitatea angajaților, printre altele, de a-și înțelege rolul în organizație și de a-și exprima parcursul de carieră dorit), iar cea de-a doua zonă este un proces tehnic, ce presupune transpunerea fluxurilor administrative în fluxuri informatice - Carrefour salvează astfel timp și hârtie.

Departamentul Resurse Umane înseamnă automat și motivare. În magazine, „Angajatul lunii” și „Clientul misterios” sunt premii pe care angajații cu performanțe le pot obține. În sediu, angajații sunt implicați în diverse activități de

CSR (donare de sânge, strângere de cărți/ haine pentru persoane fără posibilități, colectare selectivă a deșeurilor), dar și în activități care încurajează mișcarea, cum ar fi „Săptămâna urcatului pe scări”, Crossuri, Campionate de Fotbal. Evenimentele deosebite, atât din sediu, cât și din magazine, sunt adunate în FlashInfo+, revista internă care apare o dată pe săptămână.

Unul dintre cele mai așteptate evenimente este Petrecerea de Crăciun, fiind prilejul cel mai bun de a aduce împreună oamenii din magazine și din sediu într-o postură informală.

Din cei 10 600 de angajați pe care-i numără în prezent Carrefour, în sediu sunt aproximativ 500, împărțiți în mai multe departamente: Achiziții, Financiar, Marketing, Resurse Umane, Active, Juridic, IT, Supply Chain. Mai există și zona de Property, care se ocupă de studiile de piață ce conduc la descoperirea de locuri potrivite pentru amplasarea unui magazin nou Carrefour.

Mihaela spune că în Carrefour „nicio zi nu seamănă cu alta”. Situațiile neprevăzute sunt sarea și piperul, iar dinamica sediului îți oferă satisfacția a cel puțin unei provocări pe zi. Cel mai mult îi plac oamenii pentru că a avut întotdeauna contact cu profesioniști: fiecare știe foarte bine ceea ce are de făcut și are o viziune de ansamblu a zonei pe care o coordonează.

Carrefour caută tineri entuziaști, ambițioși, dornici de învățare într-un ritm destul de alert și foarte adaptabili pentru că mediul concurențial vine cu schimbari ce ajung să se reflecte în strategia companiei.

„Dedicat – Responsabil – Optimist” sunt valorile Carrefour, în care Mihaela a ajuns să creadă în cei 9 ani de zile. „Studenții trebuie să dea dovadă de optimism, responsabilitate și de dedicare, nu neapărat către o companie anume, cât spre ceea ce vor să facă.” Pe lângă echipa grozavă, mediul fain și dinamica locului și a oamenilor, Carrefour are mulți reprezentați ai generației Y care se simt integrați. „Un mediu care reușește să se adapteze la tineri este un mediu pe care studenții ar trebuie să-l caute”. „Facultatea are un caracter general și dacă, în timpul ei, nu reușești să identi�ici domeniul în care vrei să activezi, după ce termini ajungi pe piața muncii ușor dezorientat. Carrefour îți oferă posibilitatea de a-ți găsi un curs, o linie pe care să vrei să mergi.”

Carrefour vine în întâmpinarea tinerilor prin diverse parteneriate cu instituțiile de învățământ. Printre ele se numără parteneriatul cu Academia de Studii Economice, prin care Carrefour participă la diverse evenimente pentru studenți (e.g. Zilele Carierei) și care le permite studenților interesați să acceseze un stagiu de practică în cadrul companiei. Mai mult decât atât, prin PREUS, un program POSDRU, Carrefour primește în practică studenți ASE din cadrul Masterului în Managementul Resurselor Umane. Alisa Son este în prezent practicant Resurse Umane Carrefour și spune că stagiul de practică în cadrul companiei Carrefour a ajutat-o să acumeze experiență și informații în domeniul în care și-a propus să își desfășoare activitatea profesională. „În ceea ce privește echipa, este una cu un nivel de pregătire profesională foarte ridicat, plină de energie și cu simțul umorului, „în trend” aș putea spune, dornică să împărtășească din toată experiența deținută. Stagiul de practică a reprezentat o opțiune foarte bună pentru a-mi dezvolta o serie de abilități și a vedea ce înseamnă să lucrezi cu o echipă a unei companii de prestigiu.” În �inal, Mihaela este de părere că cele două ingrediente care pot să pună bazele unei cariere frumoase sunt entuziasmul și implicarea. Orice activitate poate să presupună și clipe grele, așa că este important să te structurezi în așa fel încât să treci cu bine peste orice provocare. „Din �iecare experiență ai un câștig!”

Dedicat, Responsabil, Optimist

Cup RegĂsire Roxana

Pierduți printre străini

Anatomia Unui Concert

Biletele la Control

Curajul De A Alege Diferit

Oameni ai Bucureștiului

RINS lupta pentru viață

BUtonul Like

Refugiul în frumos

Casă departe de casă Butonul like

Tatuaje

Fericire

MyBRD Net & Mobile

NU TREBUIE SĂ TE SCHIMBI TU,

AM I NOVAT NOI 3 LUNI GRATIS

POȚI CÂȘTIGA

1 TABLETĂ

PE SĂPTĂMÂNĂ*

BANCA TA. ECHIPA TA WWW.BRD.RO/MYBRD TEL VERDE: 0800. 804. 804 *prin tragere la sorți pentru clienții MyBRD Net sau Mobile care efectuează cel puțin 5 tranzacții de minimum 10 lei fiecare pe întreaga durată a campaniei.

Promoție valabilă în perioada: 27.04.2015 - 30.06.2015. Regulamentul Campaniei este disponibil în agenții cât și pe www.brd.ro/mybrd

Cristina Gabriela Damian Crina Dana Ionescu Project Manager

Junior Project Manager

Aserțiunea este povestea celor care cred că schimbarea necesită, înainte de toate, atenție la cele mai mici detalii și curiozitate neîntreruptă atunci când vine vorba de oameni. Să-i cunoști, să-i asculți și să-i înțelegi, apoi să-ți iei doza de curaj din cuvintele și trăirile lor. Împreună cu întreaga echipă am reușit să arătăm puterea poveștilor adevărate și bucuria de a te regăsi în povestea altcuiva.

Ediția a XVII-a a revistei Aserțiunea a fost pentru mine o provocare și un test de perseverență, iar în final a devenit sursă de motivație și dovada că lumea aparține oamenilor curioși.

Când am văzut despre ce e vorba în acest proiect, mi-am dat seama că proiectul Aserțiunea mă alesese pe mine cu mult înainte să îl aleg eu.

Pentru că Aserțiunea este vocea a ceea ce nu putem rosti, e glasul necontenit al poveștilor născute în oameni, e pasiunea care îți hrănește toate fibrele sufletului și fără de care gândurile noastre ar rămâne niște impulsuri amorfe, fără substanță.

C

ristina A., Livia, Maria O., Maria G. Petru, Claudiu, Andreea T., Andreea D., Mihaela S., Mihaela Ț., Elena, Laura, Diana B., Diana V., Crina și Cristina D.

Noi suntem cei care în după-amiaza zilei de 12 decembrie 2014 ne-am pus în cerc și am început pregătirile pentru ediția a șaptesprezecea a revistei Aserțiunea. Toți eram ASERiști cu pasiune, curioși, nerăbdători, entuziaști și nu aveam nicio idee despre ce o să fie. Cert este că ne-am hotărât atunci ca dorința noastră de a face lucrurile să fie mai mare ca raționalul.

Toată luna decembrie a fost despre cunoaștere, iar imediat cum s-a încheiat vacanța de iarnă, am revenit în ianuarie cu forțe proaspete în București, gata să punem pe picioare noua ediție. Sesiunea nu ne-a împiedicat să avem chiar și trei ședințe pe săptămână de mai bine de două ore fiecare și să colindăm Bucureștiul în lung și lat, cum nu ne-a împiedicat nici să avem note mari la examene. Am aflat că există viață după orice greșeală, iar adaptarea, nu numai că este benefică și te scutește de multe necazuri, dar este în primul rând crucială, când vine vorba de organizarea unui proiect. La sfârșitul lui februarie am pus la punct ultimele detalii, iar în martie am dat veste-n țară că ne dorim oameni la fel de curioși ca noi pentru a duce povestea Aserțiunii mai departe.

Alina Maria Stan

Adina Georgiana Florea

Aura Marin

Andreea Georgiana Costache

Daniela Elena Afuz

Cristina Ionela Turodan

Diana Ioana Stăncuț

David Guzu

Ioana Bianca Rotaru

Gabriela Amza

Magdalena Claudia Vîrdol

Ioana Cătălina Coroiu

Mihai George Stoica

P

e 9 martie am făcut cunoștință cu oamenii care ne-au întregit redacția: Adina, Alina, Andreea, Aura, Bianca, Cristina, Daniela, David, Diana, Gabriela, Ioana, Magdalena, Mihai. Ei sunt studenții cu același vis: acela de a afla ce înseamnă să fii jurnalist.

În a doua săptămână din martie au participat la cinci ateliere de jurnalism tematice. A fost ocazia perfectă de a învăța de la oameni cu cariere remarcabile, care au devenit mai apoi motivația însăși de a face treabă cât mai bună.

De atunci și până la sfârșitul lunii aprilie, timpul a fost dedicat în întregime rolului de jurnalist, luat cât mai în serios: documentări, interviuri, transcripturi, fotografii, câte 5-6 ore pe zi pe teren. Am căutat povești care să ne arate că pasiunea și implicarea sunt importante în orice am face, iar curajul de a lua de capăt, nu contează de câte ori, este și mai important. Ținem acum în mână pasiunea și curiozitatea a 29 de studenți dornici de o schimbare a societății în bine prin jurnalism. Credeam că povestea omului care vrea să aducă o schimbare reprezintă un model de comportament pentru ceilalți, așadar, sperăm că și tu, dragă citior, vei acționa în același sens!

M

ulțumim celor de la care am învățat: Cristian Lupșa, Lina Vdovîi, Mona Dîrțu, Andreea Roșca, Andreea Borțun, Ani Sandu, Ana Maria Ciobanu, Cristian Movilă, Ioana Șopov, Vlad Mixich și Andreea Vasile.

Mulțumim partenerilor care au crezut și au investit în Aserțiunea: ACCA, BRD, Catalyst Solutions, Sarantis, Editura ALL, Carrefour, XTB, Marionnaud.

Mulțumiri speciale ASERiștilor care au investit timp și energie ca Aserțiunea să aducă și în acest an un plus de valoare în rândul studenților: Andrada Bâlbâe, Anitta Ghișa, Bogdan Bunea. Elena Cîrîc (Alumnus ASER).

Mulțumim echipei noastre de Design: Mihaela Stoica, Eliza Năstase, Andra Negru, Mihaela Țapu, Irina Pietroc, Cristina Andrei.

Teodora Aventura mea la Accenture a început acum 4 ani când m-am alăturat unui proiect Financiar-Contabil din divizia de BPO din București. Eram la primul meu job și de atunci am crescut mult profesional și personal. În primii 2 ani am acumulat cunoștințe teoretice și practice în Excelență Operațională și raportare și mi-am dezvoltat abilitățile de comunicare, managementul timpului și gândirea analitică. Toate acestea le-am pus în valoare atunci când am preluat responsabilitatea de Specialist Procese, moment în care am început să mă implic direct în pregătirea colegilor mei.

Toate acestea m-au condus apoi către o nouă etapă în carieră - cea de Coordonator pentru o echipă de 17 persoane, în cadrul unui proiect BPO de Suport Tehnic pe diverse aplicații.

La Accenture îmi place că am avut întotdeauna oportunități să îmi îmbunătățesc abilitățile în diferite arii: de la folosirea limbilor străine la cunoștințe tehnice și de la eficientizarea proceselor de zi cu zi la coordonare de echipă. În acest fel am în permanență o imagine de ansamblu asupra activității echipei mele și îmi pot aduce contribuția la îmbunătățirea continuă a activității noastre.

Răzvan M-am alăturat echipei Accenture în 2011, în cadrul unui proiect complex și dinamic de Servicii Clienți din divizia de BPO. Fiind vorbitor de sârbă, am început ca Reprezentant Suport Tehnic SAP pentru clienții din Serbia ai unei companii auto italiene.

Aici am avut oportunitatea de a crește profesional prin implicarea în diverse programe interne. Unul dintre acestea a fost We@Accenture, un proiect de inovație, care stimulează colegii să vină mereu cu idei de îmbunătățire a activităților de zi cu zi. Tot din dorința de a îmbunătăți constant activitatea de care mă ocup, am preluat și rolul de Specialist Procese, care îmi oferă posibilitatea de a-mi ajuta colegii să lucreze mai eficient.

La Accenture posibilitățile de învățare și dezvoltare sunt multiple și pe toate gusturile”. Avem acces la o gamă variantă de traininguri atât on-line cât și directe. Pe lângă toate acestea însă, consider că punctul forte al companiei este reprezentat de oameni. Sunt tineri, dar cu experiențe diverse, care își împărtășesc cunoștințele și de la care ai întotdeauna ceva de învățat.

We combine unmatched experience in business processes with cutting-edge infrastructure and cloud services. It’s a unique capability where we run processes for our clients that drive new value and productivity. With our global delivery network and extensive industry experience, we not only help companies save money, we help them make it.

Which makes for a pretty smart vcareer choice, too.

Find an opportunity to reach new heights, visit accenture.ro/cariere

Š 2015 Accenture. All rights reserved.

We combine cloud and infrastructure. A formation that can help your career soar.

Omul Bucurestiului , Alexandru Cosma este un explorator contemporan al străzilor din capitală, mereu gata să asculte și să dea mai departe istorisirile aflate.

C

De Gabriela Amza

ând deschizi pentru prima oară pagina de Facebook „Oameni ai Bucureștiului”, observi trei elemente: fotografii, povești și oameni. Nu este însă niciun element care să trădeze munca din spatele produsului finit, nicio descriere a autorului, nicio poză a acestuia, așa că nu rămâne decât să-ți imaginezi că un tip cu un aparat în față face poze pe străzile Bucureștiului.

Alexandru Cosma este un personaj care te surprinde din prima, dar nu prin înfățișare sau prin cuvinte, ci prin naturalețea cu care abordează discuția și modul lui de a socializa în cel mai prietenos fel cu putință. În aglomerația de oameni, Cosma nu era o figură distinctivă și asta probabil pentru că el deja este un om al Bucureștiului, asemenea tuturor celor diferiți. „Nu mi-am pus o poză că nu vreau ca oamenii să arate cu degetul pe stradă. Strică farmecul descrierii poveștilor. Oamenii văd o poză cu o poveste. Ei nu știu procesul din spate. Asta mă ajută să scot din ei o poveste mai autentica pentru că ei nu știu cum procedez când îi abordez”.

Dacă nu ar fi dat la Arhitectură, probabil acum ar fi student al Facultății de Psihologie. Și-a urmat pasiunea din copilărie de a face case cu etaj, cu curte. „Mă ungea pe suflet când a doua zi când mă duceam la căsuța mea și vedeam un gândac că stătea în cămăruța aia și eram: Îi place casa mea, vrea să locuiască în ea! Aveam 8 ani atunci”, povestește Cosma.

Acum spune că este artist și că îi place Bucureștiul pentru ca îi oferă posibilitatea de a nu se plictisi niciodată. În scurta prezentare pe care și-a făcut-o, descoperirea Bucureștiului nu e percepută ca un pretext pentru faimă, ci

fotografia este motivul lui de a cunoaște oamenii.

Dacă nu ar fi făcut fotografii, probabil tot ar fi aflat povești, dar într-un mod mai puțin direct.

Cosma a început să cocheteze cu fotografia prin 2008 în Vamă, unde făcea poze necunoscuților de plictiseală. A venit din Vamă nu numai cu poze ale necunoscuților, ci și cu poveștile și filozofiile lor de viață. Așa și-a dat seama Cosma că „niciodată nu o să găsești ce vrei să faci, trebuie să înveți să-ți placă ceva”. El a învățat să iubească fotografia și să își facă viața de zi cu zi mai interesantă.

Prima lui pagină publică de Facebook, Vama nouă, nu a fost o demonstrație artistică, ci o încercare de a schimba viziunile oamenilor despre Vamă, „locul unde toată lumea face același lucru și nu se ferește nici de aparat, nici de discuțiile cu un necunoscut”. A fost și mai atras să continue cu fotografiile pentru că în prima zi când a lansat Vama nouă a avut 800 de likeuri. Deși pagina nu a avut un succes răsunător în continuare, l-a ajutat pe Cosma să găsească atât pasiunea lui pentru a „poza povești”, cât și nevoia de a prezenta bucureștenilor un alt București, nu unul plin de zgomot, mașini, blocuri și aglomerație, ci de oameni cu chef de viață și mai ales cu întâmplări care merită să fie spuse mai departe.

Experiența cu Vama nouă nu a fost singurul factor care l-a determinat să-și ducă pasiunea și curiozitatea la un alt nivel. „Când am descoperit pagina asta, Humans of New York, am rămas uimit, am zis« Da! asta fac!». Am făcut pagina, am dat Create și am stat puțin pe gânduri: să scriu Humans of Bucharest?…dar suntem în România și am vrut să fac și ceva original”. Așa a luat ființă unul dintre cele mai cunoscute proiecte de fotografie din România, care este apreciat în prezent de peste 80 000 de oameni.

Deși nu a fost primul care a adoptat ideea lui Brandon, Cosma se mândrește cu faptul că este primul care a gândit-o ca o comunitate de români, unde sunt spuse povești autentice românești și unde străinii nu au acces, nu doar din cauza barierei lingvistice, ci pentru că fotograful și-a dorit ca pagina Oameni ai Bucureștiului să se adreseze exclusiv celor din România. Ideea lui

era să adune cumva cât mai multe povești 100% românești care să nu fie aflate decât de români, în special de bucureșteni, pentru a promova frumusețea și unicitatea capitalei.

Chiar dacă acum are 1600 de like-uri exclusiv de la străini, Cosma își susține ideea originală de a face ceva exclusiv pentru români. Nu refuză admirația străinilor, dar este mult mai interesat de părerile românilor despre proiectul lui.

Autenticitatea este păstrată și prin postarea pozelor exact așa cum sunt, fără să folosească Photoshop sau alte programe de editare. O poza prea editată este în viziunea lui o realitate inventată, ca o minciună, iar poza originală este o fereastră către adevăr și păstrează sentimentele celui fotografiat.

Strategia lui de a agăța necunoscuți nu era definitivată când a ieșit prima oară să fotografieze prin București. Pentru a surprinde adevărata față a personajelor, Cosma se folosește acum de diverse metode pe care le-a perfecționat de-a lungul timpului petrecut ca „fotograf al orașului”, iar subiecții lui l-au ajutat să le îmbunătățească și are în prezent un ritual în a ajunge la povestea necunoscuților. „Pornesc cu ce-ți place să faci, ceva plăcut… îl antrenez într-o stare de spirit comodă… după trec la alte lucruri: care a fost cea mai mare frică a ta, de exemplu, unde te vezi peste10 ani? Mai mult pe moment, după cum sunt îmbrăcați, după cum arată. Potrivesc întrebările la profilul lui psihologic pe care l-am făcut eu în capul meu”.

Totuși, Cosma este conștient că sunt și persoane care nu au timp mereu și, deși nu a avut nici un episod neplăcut la „agățat”, preferă să își aleagă cu grijă protagoniștii fotografiilor sale și se ghidează după o regulă setată de mult: să nu se adreseze nimănui care vorbește la telefon. Cu toate acestea, cel mai des se adresează tinerilor, pentru care doar gesticulează, îndreptă aparatul spre ei și ei și închid telefonul, zic <<Stai că te sun eu!>>. Este segmentul cel mai atras de munca lui pentru că este „generația virtuală și implicit a Facebook-ului”. Tinerii sunt tot cei care mai aduc un plus de culoare paginii și prin intermediul tatuajelor, care prezintă fiecare o istorie diferită. Deși nu vrea să aibă unul, Cosma este atras de motivația din spatele lor, dar și de persoanele care le poartă.

Un alt segment exploatat de el este acela al bătrânilor. Îi studiază de la distanță și, dacă par disponibili în momentul acela, se duce direct si îi abordează. Printre atâția oameni maturi, Cosma mai strecoară din când în când și câte un copil, cel mai des fete pentru că vrea să surprindă Micro Moda sau pentru a scoate de la ei un răspuns plin de umor nevinovat, cum sunt cele de la emisiunea „Copiii spun lucruri trăsnite”.

Provocarea lui este să cunoască și partea aceea a populației pe care crede că nu poate să o oprească din treabă pentru că ei nu văd o valoare în fotografiile lui Cosma, și anume cei de peste 30 de ani. Fotograful bucureștean este sigur că în acest segment, deși cel mai dificil de abordat din cauza timpului disponibil, se ascund și parte din cele mai bune povești care merită să fie descoperite cât mai repede.

Cu toate că unii bucureșteni nu îl tratează pe Cosma cu atitudinea pe care el o așteaptă, dar nu renunță la planul lui de a menține vie pagina Oameni ai Bucureștiului și de a promova frumusețea umană bucureșteană. Cosma spune că nu a fost niciodată tratat urât de necunoscuții de pe stradă, dar a fost ignorat, lucru care este, în viziunea lui, „cel mai nasol răspuns pe care poate să-l primească”. Acceptă faptul că unele persoane nu au timpul necesar pentru a povesti cu el, dar se simte respins atunci când nici măcar nu i se acordă șansa de a explica ce face și ce ar vrea de la subiectul lui.

Cosma este omul care a încercat și a reușit să schimbe păreri preconcepute și percepții prin prezentarea unei capitale pline de oameni speciali, dinamici și cu povești de viață aproape de neghicit. Experiența de fotograf urmează să prindă contur într-un proiect la fel de ambițios precum pagina bucureștenilor. Cosma vrea să scrie o carte cu cele mai interesante și unice povești descoperite de el prin călătoriile lui din București. Nu știe exact ce gen o să fie, comic, dramatic sau poate pur și simplu realist, dar știe că încă nu are suficient material pentru a începe. Acum continuă să caute inspirație, povești și personaje care să îi umple paginile viitoarei cărți.

Biletele La CONTROL )

de diana Ioana StancuT, „Amendă”, „legitimație”, „ceartă”, „înjurături”, „autobuz”, „clește” sunt doar câteva dintre cuvintele care ne pot veni în minte când ne gândim la controlori. În fond, câți dintre noi nu am fost măcar o dată prinși fără bilet în transport în comun? Sunt percepuți negativ, dar în majoritatea timpului controlorii își fac doar datoria și întâmpină și ei dificultățile lor.

S

un la biroul de relații cu publicul de la RATB și îmi răspunde o doamnă amabilă care îmi face legătura cu direcția de controale. Mă prezint, spun intenția mea de a însoți un controlor pe o rută, dar în loc de un răspuns, urmează câteva secunde de tăcere. „Asta nu este la latitudinea mea, lăsați-mi datele dumneavoastră și voi reveni mâine cu un telefon”. „E clar”, mă gândesc, „o să aștept mult și bine să sune înapoi”.

A doua zi la 9 dimineața sună telefonul. „Bună dimineața, domnișoara Stăncuț? V-aș ruga să ne trimiteți un email în care să detaliați ce vreți să faceți, ca să vă putem da un răspuns.” „Să mai dorm 5 minute”, îmi spun în sinea mea, dar scriu degrabă mailul, cu lux de amănunte și sunt relativ optimistă. După două zile în care nu am mai primit nicio veste, îmi las deoparte speranțele că cineva îmi va mai răspunde și pornesc singură în căutarea unui controlor.

Cursul de macroeconomie de vineri începe la 10:30, așa că am timp până atunci să mă ocup de o „minivânătoare” de controlori. Schimb de zor autobuze și troleibuze pe porțiunea Eroilor-Rosetti pentru că știu din experiența proprie că e zona cea mai „vizată” de controlori.

Geci negre, borsete, oameni care scrutează cu privirea călătorii, bipăituri îndelungate ale validatoarelor, toate îmi atrag atenția și mă mențin pe poziții. Timp de trei ore. Trei ore în care, într-o zonă centrală, de dimineață, nici măcar unul dintre oamenii pe care îi suspectasem nu se dovedise a fi controlor.

Următoare zi, sâmbătă, o bună prietenă mă invită la o plimbare în Herăstrău. Accept, dar îi propun să luăm tramvaiul 41, în speranța naivă că s-ar putea să întâlnesc un controlor.

Cum ea are abonament numai la metrou, îi spun că nu-i nevoie să-și ia cardul pentru că pe lângă abonamentul RATB, îmi mai rămăseseră două călătorii pe portofelul electronic și poate să le folosească. Urcăm, validez cardul, beculețul verde se aprinde care împreună cu un sunet scurt și strident mă anunță că totul este în regulă. Povestim fel de fel de lucruri, de la meciul Simonei Halep cu Serena Williams până la pregătirile ei pentru Work and Travel.

Cu câteva stații înainte să coborâm, în mijlocul unei conversații de care eram foarte entuziasmată, îmi apare în fața ochilor un card învelit cu o folie de plastic. Descifrez scrisul mic

și negru: „Legitimație de control”. Mă întorc, iar controlorul tânăr și amabil pe care mi-l Greșeala îmifapt aparținea, darîncruntat, nu mă simțeam imaginam este de un domn pe la cu nimic vinovată. Am încercat în zadar câteva minute 45 de ani, cu geacă neagră și strungăreață.

Nu îmi să-i explicăm că nu fuseserăm rău intenționate și dacă pierd entuziasmul. Îi dau cardul, menționând că am �i vrut să călătorim fraudulos, nu i-am mai �i dat am abonament amîndurare. validat„Eu o călătorie cardul.

Nicio urmășide nu cobor, pentru n-am de ce”, am spus. ÎntreÎn timp, urcaseră și restul de controlori prietena mea. timp ce controlează soldul și a trebuit explic situația uneiun doamne, care era cardului cusă-i o aplicație de pe smartphone, șefa „patrulei”. Verdictul? „Da, am înțeles, coborâți să îmi vin în minte de întrebări pe care plătiți amenda, altfelfel vă de vinefel citație de la judecătorie”.

La iurmătoarea le-aș putea pune, dar îmi propun să fac asta stație, au coborât cu toții, cu card cu tot, dar eu și prietena am rămascardul în tramvai. de ce să după ce îmimea înapoiază și „N-am mă prezint. cobor,timp, am abonament, nu călătoresccontrolori fraudulos”, Între tramvaiulașadar oprise, ceilalți am insistat eu. Furios, controlorul care vorbise cu mine coborâseră, iar călătorii se împrăștiaseră îi strigă șoferului să nu închidă ușile până nu cobor și mă ca furnicile. „Asta coborâm și secunde noi ca în săcare le amenință că o să chemee,poliția.

După 10 povestesc despre ce vreau să fac”.

Nușicredeam, tramvaiul rămâne în stație, un călător strigă mai furios către șofer: „Hai, domne’, închide doarinvite n-o să mă totuși, că el o să fie cel careușile o săcămă să ții aici toată ziua!”. Și, Probabil ca prin minune, ușilecă se închid. cobor. „Glumește. a uitat a trecut de mult 1 aprilie”. După privirea lui fioroasă, mi-am dat seama că nu glumea. În scurt timp, am aflat că trebuia să fi apăsat pe tasta 2 ca să mi se valideze călătoria. Greșeala îmi aparținea, dar nu mă simțeam cu nimic vinovată.

Am încercat în zadar câteva minute să-i explicăm că nu fuseserăm rău intenționate și

dacă am fi vrut să călătorim fraudulos, nu i-am mai fi dat cardul. Nicio urmă de îndurare. „Eu nu ilele de următoare pornit dintimp, nou înurcaseră căutarea cobor, n-am ce”, amam spus. Între unui controlor, dar în lipsa unui intervievat, și restulportretul de controlori și a trebuit să-i explic unui controlor RATB reiese foarte situația unei doamne, care era șefa „patrulei”. bine și din întâmplările celor care circulă zilnic Verdictul? „Da, am înțeles, să plătiți cu transportul în comuncoborâți și iau contactul cu ei. reacțiile inițiale majoritatea amenda,Chiar altfeldacă vă vine citație deaulafost judecătorie”. negative, stație, mai apoiau�iecare dintre La următoarea coborât cupovestitori toții, cu fuseseră măcar o dată cruțați de amendă, deși călătoriseră card cu tot, dar eu cu prietena mea am rămas în fără bilet. tramvai. „N-am de ce să cobor, am abonament, Începând cu vârsta de 7 ani este obligatoriu să plătești de transport.

Totuși, am controlorii așadar biletul nu călătoresc fraudulos”, insistatnu-ți eu. dau bătăicontrolorul de cap până care aproape de vârsta la care îți faci Furios, vorbise cu mine îi strigă buletinul. Cristina a aflat acest lucru în clasa a VIII-a, în șoferului să nu închidă ușile până nu cobor și vacanța de primăvară, cu câteva zile înainte de Paște, când amenință că ofără să bilet. cheme poliția. omă controloare a prins-o A încercat să-iDupă explice10 că secunde în care rămâne un nu merge decât trei tramvaiul stații și nu are bani laîn ea,stație, a început chiar să plângă, nu păreacătre să funcționeze.

S-a călător strigădar și nimic mai furios șofer: „Hai, văzut nevoită să coboare, încă n-o o fatăsăpuțin trecută domne’, închide ușile ea că șidoar mă ții aici de 20 de ani, care susținea că era venită doar de o zi în toată ziua!”. Și, ca prin minune, ușile se închid.

București și urma să plece în Grecia în acea după-amiază.

Z

Zilele următoare am pornit din nou în căutarea unui controlor, dar în lipsa unui intervievat, portretul unui controlor RATB reiese foarte bine și din întâmplările celor care circulă zilnic cu transportul în comun și iau contactul cu ei. Chiar dacă reacțiile inițiale

La insistențele controloarei, aceasta din urmă a

plătit suprataxa de 50negative, de lei, dar Cristina rămasfiecare plângând au fost majoritatea mai aapoi controloare. Lafuseseră puțin timp după aceea,ofemeia i-a dintrelângăpovestitori măcar dată zis pe un ton împăciuitor: „Hai, nu mai plânge, că nu-ți fac cruțați de dar amendă, deșisă-ți călătoriseră fără să bilet. nimic, data viitoare iei bilet. Nu puteam te las Începând ani este să plecicu câtvârsta timp erade de 7 față și cea careobligatoriu a plecat. Dacă să are banibiletul să plece de în Grecia, las-o săTotuși, plăteascăcontrolorii amenda! Data plătești transport. viitoare să-și ia bilet.” nu-ți dau bătăi destudentă cap până aproape la Ioana, în cadrul ASE de la vârsta Informatică care îți faci buletinul.

Cristina aflat acest lucru economică, își amintește că aveaa14 ani când se grăbise, împreună cu bunica să prindăde un tramvai, care venea în clasa a VIII-a, în ei, vacanța primăvară, cu destul de rar. Chiar și așa, Ioana insistase să-și cumpere câteva zile înainte de Paște, când o controloare bilet și să aștepte alt tramvai, iar bunica ei îi spusese în a prins-o fără bilet.nuA mai încercat explice că grabă că „duminica e niciun să-i controlor pe traseu, stau �iecare acasă cu stații familia”.și După nu merge decât trei nu nici areo stație bani de lamers, ea, controlul a apărut. Bunica a explicat întreaga situație a început săfără plângă, nimic nuIoanei, părea și Ioanachiar a scăpat amendă.dar La fel și tatăl dar să funcționeze. văzutEranevoită să când coboare, într-o situațieS-a diferită. dimineață mergeaeala lucru, dar cupuțin abonamentul expirat de două zile. Într-un și încă o fată trecută de 20 de ani, care autobuz aglomerat, în care trebuia să-ți faci loc cu o stație susținea că era venită doar de o zi în București înainte dacă voiai să cobori, să scapi de un controlor părea și urma să plece încând Grecia acea după-amiază. imposibil.

Totuși, a zăritîndoi bărbați înalți, cu cămăși bleumarin și borsete așteptând să intre în autobuz, unul La insistențele controloarei, aceasta din urmă pe la mijloc, altul prin spate, a încercat să coboare prin a plătit suprataxa de 50 de lei, dar Cristina a față, dar ajunsese prea târziu. Ușile dădeau să se închidă, rămasiar plângând puțin în ultima clipălângă i-a venit controloare. ideea să-și arunceLa borseta prin ușii. Șoferul văzuse îni-a oglindă uneiun persoane timp crăpătura după aceea, femeia zis căpe ton împăciuitor: „Hai, nu mai plânge, că nu-ți fac nimic, dar data viitoare să-ți iei bilet. Nu puteam să te las să pleci cât timp era de față și cea care a plecat. Dacă are bani să plece în Grecia, las-o să plătească amenda! Data viitoare să-și ia bilet.”

Ioana, studentă în cadrul ASE la Informatică

din mașină „îi scăpase” borseta, așa că a așteptat și tatăl economică, amintește căNici avea Ioanei a coborâtîși să și-o recupereze. nu a14 maiani urcatcând înapoi în respectivul autobuz.cu bunica ei, să prindă un se grăbise, împreună

tramvai, care venea destul de rar. Chiar și așa, Ioana insistase să-și cumpere bilet și să aștepte alt tramvai, iar bunica ei îi spusese în grabă că „duminica nu mai e niciun controlor pe traseu, stau fiecare acasă cu familia”. După nicio stație de mers, controlul a apărut. Bunica a explicat întreaga situație și Ioana a scăpat fără amendă.

“ Solutii” ,

La fel și tatăl Ioanei, dar într-o situație diferită.

Mike, un student dinmergea Armenia venit în București Era dimineață când la lucru, dar cu în schimb cu Erasmus, spune că de �iecare dată când abonamentul expirat de două zile. Într-un controlorul îi cerea să prezinte biletul, începe să recite înlaudă carecătrebuia faci oautobuz poezie în aglomerat, limba natală. Se în modulsă-ți acesta a loc scăpat de cel puțin 7-8 ori și niciun nu rezistă cu o stație înainte dacă voiaicontrolor să cobori, să scapi mai de 5 minute.părea imposibil. Totuși, când a de mult un controlor O altă scuză destul de des folosită de femei este zărit doi bărbați înalți, cămăși bleumarin cea cu biletul pe care „l-am uitatcu la soţul, în faţă.” Încearcă și să le distragă atenţia și strigă „Marino!” sau „Gheorghe!”. borsete așteptând să intre în autobuz, unul pe „Bineînţeles nu leprin răspunde nimeni”, explică osă doamnă la mijloc, că altul spate, a încercat coboare controlor. prin față, dar ajunsese prea târziu. Ușile dădeau să se închidă, iar în ultima clipă i-a venit ideea să-și arunce borseta prin crăpătura ușii. Șoferul văzuse în oglindă că unei persoane din mașină „îi scăpase” borseta, așa că a așteptat și tatăl Ioanei a coborât să și-o recupereze. Nici nu a mai urcat înapoi în respectivul autobuz.

„,,Solutii’’ , Mike, un student din Armenia venit în București în schimb cu Erasmus, spune că de fiecare dată Ultima povestire vine din lui Călin, când când controlorul îi cerea să partea prezinte biletul, era student: „Controlorul îl întreabă pe la Piața Galați pe începe să recite o poezie în limba natală. Se laudă un ditamai malacul, negru rău, de bilet. Calm, malacul că în modul a scăpat de cel 7-8 ori și răspunde cu oacesta întrebare: <<Vă bat aici puțin sau coborâm?>>”. niciun controlor nu rezistă 5 minute.

Bineînțeles, controlorul se facemai că amult văzutde biletul și trece un puști care se ținea de pe scări. Puștiul a fost Ola altă scuză destul debara desde folosită de femei genial: „Sunt cu domnul!” și arată către malac. este cea cu biletul pe care „l-am uitat la soţul, în faţă.” Încearcă să le distragă atenţia și strigă „Marino!” sau „Gheorghe!”. „Bineînţeles că nu le răspunde nimeni”, explică o doamnă controlor.

Ultima povestire vine din partea lui Călin, când era student: „Controlorul îl întreabă pe la Piața ontrolorii îi pot cere unei persoane să coboare Galați pe un malacul, negru rău, deau bilet. dinditamai autobuz și să se legitimeze, însă nu voie Calm, malacul răspunde cu o întrebare: <<Vă bat în niciun caz să agreseze �izic o persoană, �ie doar s-o ia de braț să coboare. controlorul În cel mai rău aici sau coborâm?>>”.

Bineințeles, dacă persoana refuză să se legitimeze, se face căcaz, a văzut biletul și trece la un puști pot chema poliția, dar nu se întâmplă prea care se ținea de bara de pe scări. a fost des. Singurele metode la carePuștiul pot apela sunt genial: „Sunt cu domnul!” arată cătreneachitată malac. amenințări de genulși „Suprataxa

C

în 24 de ore este de 150 de lei (deși site-ul RATB menționează estecere tot 50 de lei), vă vine amenda de la Controlorii îicăpot unei persoane să coboare judecătorie, vă deschidem dosar.” Deși poate întâlni multe din autobuz și săcontrolorul se legitimeze, voie persoane di�icile, trebuieînsă să-și nu facăau datoria, înpentru niciun caz să agreseze fizic o viitoare persoană, fie că de aceasta depinde dacă data călătorul își va s-o achita călătoria. doar iasau denubraț să coboare. În cel mai rău

caz, dacă persoana refuză să se legitimeze, pot chema poliția, dar nu se întâmplă prea des. Singurele metode la care pot apela sunt amenințări de genul „Suprataxa neachitată în 24 de ore este de 150 de lei (deși site-ul RATB menționează că este 50 prost de lei), vă Un job di�icil, prost plătit tot și mai privit de către lume, dar pentru o bună a vine amenda denecesar la judecătorie, văfuncționare deschidem transportului în comun. Da, poate că așa sunt percepuți dosar.”

Deși poate întâlni multe persoane deseori controlorii. Persoane care ne incomodează, ne dificile, șicontrolorul să-și datoria, stresează ne pot ruina otrebuie zi perfectă cândfacă ne prind fără bilet.

Mulțică nu ne aminte și de cei dacă care au data fost pentru deaducem aceasta depinde îngăduitori și ne-au lipsit de achita amendăsau sau nu de cei care își viitoare călătorul își va călătoria. desfășoară munca cu profesionalism.

Un jobDacă dificil, prost plătit și mai prost privit ne-am asuma cu toții consecințele deciziei de către lume, pentru o bună de a călători fără bilet,dar ne-amnecesar cunoaște mai bine drepturile funcționare a transportului comun.ar �iDa, și am avea mai mult respect, poate că șiîn controlorii la rândul Deseori, ne plângemcontrolorii. de lipsa de poate lor că mai așaamabili. sunt percepuți deseori politețe, respect și bun-simț din societatea românească, Persoane care ne incomodează, ne stresează și uitând că „lumea începe cu noi”. ne pot ruina o zi perfectă când ne prind fără bilet.

Mulți nu ne aducem aminte și de cei care au fost îngăduitori și ne-au lipsit de amendă sau de cei care își desfășoară munca cu profesionalism.

Dacă ne-am asuma cu toții consecințele deciziei de a călători fără bilet, ne-am cunoaște mai bine drepturile și am avea mai mult respect, poate că și controlorii ar fi la rândul lor mai amabili. Deseori, ne plângem de lipsa de politețe, respect și bun-simț din societatea românească, uitând că “lumea începe cu noi”.

De vorbă cu Bogdan Albu, Manager General XTB România

Spune-ne pe scurt despre tine si despre XTB. Xtb e cel mai mare broker polonez, cea mai mare casă de broketaj din Europa Centrală și de Est. În România suntem prezenți din 2008 și oferim acces clienților români doar la piața OTC (over the counter), derivate. Sunt instrumentele care le permit investitorilor să speculeze diferențele de

borcane. În primul borcan pui 10% din venitul câstigat, în vederea economisirii pe termen lung. Este important de reținut că aceste reguli se aplică indiferent de valoarea venitului tău, chiar dacă câstigi minimul pe economie, poți să economisești. În alt borcan, până la 65%, pui bani pentru cheltuieli curente. Un alt borcan ar conține 10% pentru bunuri de care ai nevoie pe termen lung. Într-un alt borcan, ar trebui să ai 10% din bani pentru educație. Educația nu se termină cu facultatea, se continuă cu studiul individual. Nu în ultimul rând, ar mai rămâne niște bani pe care se spune că este bine să-i dai în scopuri caritabile, ultimii 5% rămași. Este vorba despre a-ți menține un echilibru intern.

Subconștientul te recompensează pentru că ai o stimă de sine mai ridicată dacă faci astfel de acte caritabile.

Am absolvit Finanțe Bănci la ASE în 2004 și apoi un master în piețe de capital tot la ASE. Am început să lucrez pt ING din facultate, ulterior am dezvoltat un business cu francize bancare pt ING, sunt acele self bank-uri care le vedeți în oraș. Am renunțat în 2009 odată cu criza.

Ulterior, am început un business de call center și așa am ajuns să cunosc XTBul. Am început să lucrez pentru XTB acum 3 ani, am coordonat departamanetul de brokeri și am fost inclus într-un program Ce consideri că este cel mai important de management trainee, ulterior preluând pentru un tânăr care a terminat facultatea Spune-ne pe scurt despre tine si despre XTB. Am absolvit Finanțe Bănci la ASE în 2004 și este la profesionale? funcția manager. unînceputul master încarierei piețe deluicapital tot la ASE. Xtb e celde maigeneral mare broker polonez, cea mai mare șiapoi Am început ING din tineriisăsălucrez meargăpentru la interviuri, casă de brokeraj din Europa Centrală și de Est. Încurajez facultate, ulterior am dezvoltat un business În România suntem prezenți din 2008 și oferim Împărtașește-ne câteva sfaturi de gestiune să aplice și nu neapărat să accepte prima cu francize bancare pentru ING (acele acces clienților români doar la piața OTC (over ofertă. Atunci când îți cauți de lucruself a banilor. the counter), respectiv zona de instrumente bank-uri pe care le vedeți în oraș). Am renunțat este bine să abordezi subiectul acesta financiare derivate. Sunt instrumentele care le în 2009 odată cu începerea crizei financiare. se poate serios. trimiți de Cv-uri, personale, sunt foarte multe metode pe Ulterior, am de început unSă business tip call permit investitorilor să speculeze diferențele cât de așa intenție, să tesăîntâlnești cu care poți pe să un le aplici. exemplu,financiar. există scrisori center și am ajuns cunosc XTBul. de curs anumit De instrument Am început să lucrez pentru XTB acum 3 metoda borcanelor. Să zicem că ai la ani, inițial coordonat dispoziție un anumit venit și mai multe într-un timp am scurt, pentru departamanetul a ști ce să

de brokeri și am fost inclus într-un program de management trainee, ulterior preluând funcția de General Manager.

Împărtășește-ne câteva sfaturi de gestiune a banilor.

Când vine vorba de gestionarea finanțelor personale, sunt foarte multe metode pe care poți să le aplici. De exemplu, există metoda borcanelor. Să zicem că ai la dispoziție un anumit venit și mai multe borcane. În primul borcan pui 10% din venitul câștigat, în vederea economisirii pe termen lung. Este important de reținut că aceste reguli se aplică indiferent de valoarea venitului tău pentru că, chiar dacă câștigi minimul pe economie, tot poți să economisești. În alt borcan, până la 65%, pui bani pentru cheltuieli curente. Un alt borcan ar conține 10% pentru bunuri de care ai nevoie pe termen lung. Într-un alt borcan, ar trebui să ai 10% din bani pentru educație. Educația nu se termină cu facultatea, se continuă cu studiul individual.

Nu în ultimul rând, ar mai rămâne niște bani pe care se spune că este bine să-i dai în scopuri caritabile, ultimii 5% rămași. Este vorba despre a-ți menține un echilibru intern. Subconștientul te recompensează pentru că ai o stimă de sine mai ridicată dacă faci astfel de acte caritabile.

Ce consideri că este cel mai important pentru un tânăr care a terminat facultatea și este la începutul carierei lui profesionale? Încurajez tinerii să meargă la interviuri, să aplice și nu neapărat să accepte prima ofertă.

Atunci când îți cauți de lucru este bine să abordezi subiectul acesta cât se poate de serios. Să trimiți CV-uri, scrisori de intenție, să te întâlnești cu firme, tocmai pentru a afla cât mai multe într-un timp scurt, pentru a ști ce să alegi. E clar că primele interviuri nu vor merge extraordinar, dar vei învăța să treci peste. Unii vor să înceapă în domeniul antreprenoriatului, însă șansele statistice nu sunt de partea lor.

Depinde câți bani și cât timp au la dispoziție.

Dacă banii nu sunt o problemă, foarte bine, dar părerea mea este că trebuie să începi un business doar după ce îl cunoști foarte bine.

Chiar dacă ești angajat, e important să nu te vezi ca un simplu angajat. Chiar dacă lucrez într-o firmă, întotdeauna m-am văzut ca propriul meu angajat. Poți să te vezi ca o

întreprindere cu o singură persoană și să te întrebi în permanență „Ce aș putea să fac să maximizez câștigul acestui business?”. Nu în ultimul rând, cred că trebuie să viseze și să aibă planuri mari. Pentru mine, lucrul acesta a funcționat. Este bine să ai în fiecare zi o atitudine pozitivă cu privire la viață, în general.

Ce părere ai despre cum funcționează în România sistemul de practică?

Cred că în România nu există o parte practică. În primul rând, trebuie să existe parteneriate între universități și firme, deoarece studenții câștigă experiență, iar universitățile câștigă studenți cu mai multe abilități. În toate proiectele pe care le-am avut în colaborare cu ONGSuri, am făcut public faptul că suntem deschiși la internship-uri.

Eu încurajez studenții să fie proactivi și să aibă astfel de inițiative. Cu toată tehnologia care există, poți să iei legătura cu oricine. Nu trebuie să cunoști efectiv pe cineva care să te recomande, poți să contactezi pe oricine.

Chiar primesc mesaje de la studenți și le tratez cu seriozite și apreciez proactivitatea.

Cum vede XTB colaborarea cu tinerii studenți?

Mai bine de jumătate din colegii mei au ajuns să lucreze aici datorită internship-urilor. Compania noastră este una tânără, cu media de vârstă în jurul valorii de 26 de ani. În permanență, datorită acestui mod de a colabora cu asociațiile studențești și cu facultățile, am încurajat tinerii să intre în contact cu noi. Este un mediu propice pentru tineri deoarece punem accent pe învățarea la locul de muncă. Aici suntem cu toții prieteni, suntem egali, tragem la aceeași barcă.

Învață tot ce trebuie să știi despre investițiile în piețele financiare prin intermediul XTB Academy.

Alătură-te XTB Academy!

Participă gratuit la seminarii online și: •Descoperi domeniul invetițiilor financiare; •Îți dai seama dacă ți se potrivește; •Înveți cum poți să devii un investitor de succes.

Curajul de a alege diferit După ce a studiat trei ani în străinătate, România nu a absolvit decât 10 clase.

de Cristina Ionela Tudoran

De Cristina Tudoran

^

i

ntr-o perioadă în care România era în plin proces de regăsire a sinelui după 50 de ani sub regim comunist, în 1996, Mona, o adolescentă bucureşteancă, intra în primul an de liceu la Colegiul Național „Iulia Hașdeu” din București la pro�il uman.

După intrarea la liceu urmează o perioadă care poate �i cel mai bine caracterizată de învăţat.

Perfecţionistă, curioasă şi îndrăgostită de studiu, fata aprofunda acele subiecte care o interesau. Atunci când avea o teză, se închidea în camera ei şi studia. Din trei în trei ore ieşea şi spunea că nu a învăţat su�icient, după care lua toate cărţile pe care le găsea în casă despre

subiectele cu pricina şi se întorcea la „muncă”.

Cu toate acestea, universul Monei nu cuprindea doar şcoala şi cărţile.

Nu mai ştie de ce, dar la un moment dat a devenit interesată de voluntariat şi a încercat să �ie voluntar în România. Asemenea programe erau destul de rare atunci, motiv pentru care Mona a bătut la uşa celui mai la îndemână ONG: cel cu sediul la parterul blocului, unde aveau părinţii ei biroul. ONG-ul respectiv se ocupa cu sprijinirea persoanelor cu dizabilități, iar persoanele de acolo au privit cu reticenţă adolescenta de 1516 ani care dorea să �ie voluntar şi au refuzat-o din această cauză. Mona s-a simţit respinsă şi ignorată.

^

i

n clasa a 10-a, într-o zi în care Mona a avut un chiul intenţionat de la ora de dirigenţie, au venit reprezentanţii Institutului Cultural Italian pentru a prezenta programul de burse al organizaţiei United World Colleges.

Organizaţia United World Colleges presupune o reţea de 14 şcoli private din diferite ţări care au scopul de a aduna laolaltă elevi din toată lumea, indiferent de naţionalitate, religie, sex sau statut social. Elevii sunt selectaţi pe două criterii: performanţe academice şi dorinţa de a se implica în activităţi de voluntariat. Foarte puţini dintre ei plătesc taxele de şcolarizare, iar majoritatea sunt sponsorizaţi de către diverse organizaţii. Pe parcursul claselor a XI-a și a XII-a, adolescenții sunt învăţaţi să treacă peste prejudecăţi şi să devină cetăţeni implicaţi activ în comunitatea din care fac parte.

A doua zi, diriginta Monei (care îi era şi profesoară de engleză) a întrebat-o pe fată dacă colegii i-au spus despre aceste burse. Pentru că Mona nu știa despre ce este vorba, diriginta i-a dat documentele care conţineau etapele aplicării la bursele United World Colleges şi a încurajat-o să aplice. Însă, când a ajuns acasă, Mona a aruncat direct sub pat foile cu aplicaţia. Nu o interesa aceast subiect, dar le-a povestit totuși părinților.

După ce a menționat și îndemnul dirigintei de a aplica la acest program internaţional, tatăl a sfătuit-o: „Aplică! Este o manieră bună de a-ţi testa engleza.” (tot procesul de selecţie se desfăşura în limba engleză). Mona, din nou, nu i-a acordat prea multă atenţie, iar foile au mai rămas sub pat pentru o vreme.

În joia de dinaintea deadline-ului pentru aplicare, tatăl ei a întrebat-o dacă şi-a făcut dosarul. Cu toate că nu era o persoană care să interfereze prea mult cu activitatea şcolară a Monei, la insistenţele tatălui, Mona şi-a făcut dosarul, dar fără a avea vreo clipă intenţia de a-l depune. Pentru a intra în concurs, dosarul �ie trebuia trimis prin poştă, �ie trebuia depus la sediul lor, în zona Halei Traian. Cum sediul era în drumul Monei spre şcoală, a continuat să spună că-l va depune înainte să meargă la liceu. „Lasă că mergem împreună!”, i-a propus tatăl Monei. Simțea că fata nu avea de gând să ducă

aplicaţia, așa că „a dus-o de mână” acolo pentru a depune actele.

Mona a fost chemată la interviu, alături de alţi 40 de elevi care au trecut în această etapă. După acest interviu, Mona a trecut în ultima etapă de selecție: un colocviu, la care au participat ultimii 10-13 candidaţi. Această ultimă probă a fost o discuţie deschisă în care moderatorii încurajau exprimarea opiniilor cât mai liber. Printre temele abordate s-au numărat problema rromilor din România şi problema avortului, iar scopul era de a testa deschiderea şi viziunea elevilor asupra acestui fel de subiecte. Pe parcursul colocviului, în timp ce se uita la o fată care nu spusese nimic timp de 30 de minute, apoi la un băiat care vorbea neîntrerupt, Mona a început să-şi dorească cu adevărat intrarea în acest program. S-a gândit că dacă tace și nu spune nimic, nu va lua bursa, așa că a arătat că poate construi argumente şi o viziune proprie asupra diferitelor aspecte ale subiectelor. La scurt timp după aceea, Mona a primit un telefon. De la celălalt capăt al �irului era anunţată că a primit o bursă United World Colleges. Chiar dacă iniţial trebuia să plece în Canada, Mona a renunţat la bursa ei acolo în favoarea unei alte bursiere cu probleme de sănătate şi a mers în locul ei în New Mexico (SUA).

n

ew Mexico este unul dintre cele 50 de state ale Statelor Unite ale Americii, localizat în partea de sud a ţării, pe un platou a�lat la o altitudine medie de 1700 de metri.

Un spaţiu pustiu şi arid, New Mexico este locul unde Mona a petrecut doi ani într-un campus doar cu 200 de elevi (câte 100 din �iecare an) şi cu profesorii.

Impactul pe care l-a resimţit atunci când s-a mutat în State a fost „destul de puternic”.

Trecerea de la sistemul de învăţământ românesc la cel a cărei curriculă este cea a Bacalaureatului Internațional a fost di�icilă. În România profesorii îi spuneau că sistemul românesc de educaţie este foarte bun. În schimb, ajunsă acolo, a realizat că este uşor inferioară din punct de vedere academic în

comparaţie cu ceilalţi elevi. Una dintre eleve era o instrumentistă excelentă şi fusese deja acceptată de către Filarmonica din Moscova, iar alţi elevi vorbeau trei-patru limbi �luent.

Ea nu se evidenţia prin ceva extraordinar, dar acest mediu profund academic a ambiţionat-o pe Mona să se ridice la nivelul celorlalţi şi să-i depăşească. În acest mediu elitist, calităţile Monei, pasiunea pentru studiu şi voinţa sa, toate �lancate de un perfecţionism extraordinar, au ajutat-o să se ridice la nivelul colegilor săi. Școala din New Mexico avea trei componente esenţiale: partea academică (�iecare elev studia doar şase materii la care dădea Bacalaureatul Internaţional), partea de activităţi extraşcolare şi partea de serviciu în folosul comunităţii (voluntariatul). Politica instituţiei era simplă: dacă un elev nu excela la toate cele trei ramuri educative, nu absolvea.

În ceea ce priveşte serviciul în folosul comunităţii, �iecare elev avea posibilitatea să încerce trei activităţi diferite timp de două luni �iecare, iar după şase luni îşi putea alege servicul comunitar pe care dorea să-l continue.

Mona a făcut două luni voluntariat într-un cămin de bătrâni, apoi a fost ajutor de profesor de arte, iar în ultimele două luni a lucrat în regim de voluntariat într-un colegiu tehnic axat pe agricultură sustenabilă. După perioada de testare, Mona a ales să-şi continue munca de voluntar în colegiul tehnic. Ceea ce a atras-o la această activitate a fost faptul că elevii nu aveau parte doar de cursuri despre acest tip de agricultură, dar aveau şi posibilitatea de a pune în practică ceea ce învăţau. Printre activităţile pe care le-a întreprins în cadrul colegiului au

fost crearea de terasamente şi a unei grădini cu ierburi aromatice pentru care s-au folosit metodele de cultivare ale indienilor Zuni, locuitorii băştinaşi ai statului New Mexico.

Aceste activităţi au ajutat la construirea unei grădini experimentale care urma să �ie folosită ca material pedagogic pentru instruirea viitorilor studenţi. Pentru Mona, voluntariatul în cadrul acestei instituţii reprezenta şi un moment de relaxare psihică într-o perioadă în care se străduia să recupereze lipsurile pe care le avea din punct de vedere academic la unele materii. Pe lângă acest factor, o atrăgea şi lipsa necesităţii comunicării cu ceilalţi voluntari, „munca �izică” transformându-se astfel într-o activitate profund meditativă.

Voluntar a mai fost şi în cadrul unui muzeu pentru copii din oraşul Santa Fe, capitala statului New Mexico. A ales să facă voluntariat acolo deoarece a lipsit o zi de la colegiul tehnic (s-a simţit rău) şi dorea să recupereze orele doar în weekend. La început, nu ştia în ce constă acest muzeu, dar a a�lat curând că este o instituţie educativă în care toate exponatele pot �i atinse, iar copiii se puteau juca cu unele dintre ele. Deși inițial a mers doar pentru a recupera ziua lipsă de la colegiul tehnic, Mona s-a întors să facă voluntariat la muzeul de copii din Santa Fe de �iecare dată când a putut.

Pe lângă partea de „community service”, Mona a fost înscrisă şi în diverse cluburi care alcătuiau paleta de activităţi extraşcolare. Printre acestea s-au numărat clubul de şah, la care a renunţat după un semestru deoarece nu credea că va excela, clubul de meditaţie (meditation club), cel de istorie şi cel de croşetat.

În ceea ce priveşte partea academică, Mona a ales să dea Bacalaureatul Internaţional la economie, arte, matematică, engleză, chimie

şi română. Pentru a promova Bacalaureatul Internațional, �iecare elev trebuie să treacă trei materii la nivelul cel mai di�icil (higher level) şi trei materii la nivelul standard (standard level), cel puţin. Iniţial, Mona a ales să dea examen la economie, arte şi engleză la nivelul cel mai di�icil, iar celelalte materii să le promoveze la nivelul standard. Problema a fost la matematică: se plictisea la ore. Profesorul de matematică, care preda şi la o clasă higher level, a observat acest lucru și a întrebat-o dacă nu vrea să se transfere la o clasă cu un nivel mai înalt. Foarte reticentă la început datorită faptului că venea de la pro�ilul uman din România, a acceptat provocarea şi s-a mutat. Acum crede că a luat decizia potrivită deoarece matematica i-a ţinut mintea alertă şi a organizat-o, a învăţat lucruri care au ajutat-o în viitor şi s-a îndrăgostit de această materie. Părinţii i-au trimis manualele de matematică de clasa a IX-a şi a X-a din România pentru a putea recupera și a stat nopţi întregi să înveţe. Mona a sfârşit în a lua patru materii la nivelul cel mai di�icil în BAC-ul Internaţional.

Cu toate acestea, Monei i-a fost destul de greu să se adapteze. Nu era pregătită din punct de vedere emoţional să plece în cealaltă parte a lumii. În �iecare noapte îşi suna părinţii, pe la orele două-trei (ora României) ca să le spună să vină s-o ia şi că vrea să se întoarcă acasă.

Dar a doua zi era nerăbdătoare să meargă iar la cursuri. Printre plânsete aproape zilnice, telefoane acasă şi dor de ţară, Mona a reuşit să petreacă doi ani în SUA într-un sistem educaţional prin de�iniţie internaţional.

„Pot să spun că sunt persoana de astăzi aproape în exclusivitate datorită experienţei din State.

S-a schimbat felul în care vedeam lumea şi am devenit acolo o persoană mult mai deschisă, cu o capacitate destul de mare de a crede că lumea

poate să �ie schimbată şi cu ferma convingere că dacă tu poţi, tu ai, dacă ţie ţi s-a dat şansa de a te dezvolta, este de datoria ta să împărtăşeşti cu comunitatea din care faci parte experienţa ta.”

d

upă întoarcerea din Statele Unite ale Americii, Mona şi-a luat un an liber.

Vizitase şi alte şcoli din State și a realizat că nu doreşte să-şi continue studiile peste ocean. De acolo a venit complet schimbată. Multe lucruri din România i se păreau de neconceput şi dorea să le schimbe.

I se părea anormal să se arunce resturile de la ţigări pe stradă, motiv pentru care uneori le lua ea şi le arunca la coş. I se părea anormal să arunci şi hârtia, căci ea este un material reciclabil. Mona s-a întors o idealistă.

Când a luat decizia de a nu merge imediat după terminarea liceului la facultate, părinţii nu au împiedicat-o. În acel an a călătorit, a vizitat muzee, a citit, a făcut un curs de make-up şi a dormit mult după lunile extenuante de dinainte examenelor din State.

În acea perioadă părinţii ei renovau casa pe care o deţineau, iar Mona nu a rezistat curiozităţii şi a început „să se joace cu mobila”. A răzuit vopseaua de pe câteva scaune şi pe unele a reuşit să le vopsească înapoi. În acele luni i-a venit ideea că ar putea �i restaurator de mobilă. În acelaşi timp studia opţiunile pe care le avea pentru a aplica la facultate în Marea Britanie. În urma discuţiilor cu o prietenă care

de producţie era realizat de ea. Artista din ea se ocupa cu partea de creaţie, economista cu bugetul și a reuşit astfel să îmbine cele două pasiuni. Mona este pasionată de genţi, așa că a ales să se concentreze pe acest accesoriu.

Materialele folosite erau autohtone. Considera că este important să sprijine cumva activitatea producătorilor din ţară și chiar şi acum are în acel atelier un balot de pânză comandat tocmai de la Satu Mare.

audienţă la rectorul IBR pentru a-i mulţumi că i-a corectat lucrarea şi pentru îmbunătățirile sugerate. Totodată, a fost momentul când i s-a făcut propunerea de a deveni doctorand şi să ocupe un post de asistent universitar în cadrul instituţiei. Ea a refuzat, invocând lipsa ei de experienţă practică în domeniul �inanciarbancar. După acest moment, a făcut două internship-uri în bănci şi a realizat că nu va putea lucra niciodată în acest domeniu.

i ^

n perioada următoare, Mona a urmat cursurile de design ale unei şcoli de vară din Regatul Unit al Marii Britanii, iar la îndemnul unui prieten, a creat câteva genţi şi accesorii handmade şi a participat la un târg. După ce a văzut că se descurcă, a hotărât să-şi creeze o afacere: „Genţile Silviei” a apărut la sfârşitul anului 2007. Atelierul se a�la în propriul ei apartament, iar întregul proces

Promovarea creaţiilor pe un site, munca depusă, dedicarea pentru ceea ce făcea şi calitatea produselor sale au ajutat-o să-şi creeze un nume şi să devină cunoscută. În anii 20072010, cât timp a avut această mică afacere, dacă tastai cuvântul „geantă” pe Google, primul lucru care îţi apărea erau „Genţile Silviei”. Această activitate a atras atenţia, iar despre ea au scris nu numai blogurile de pro�il, dar şi publicaţiile mai importante, precum Forbes România.

Mona şi-a creat o „carte de vizită cu greutate” care a ajutat-o în celelalte proiecte pe care le-a avut. A continuat această afacere până în anul 2012, când a decis să-şi aloce timpul şi energia Muzeului de Artă al României. Între timp, Mona a fost şi lector la Fundaţia Calea Victoriei, unde a ţinut cursuri de bune maniere, despre istoria genţilor, despre modă şi machiaj. A fost voluntar la Muzeul de Artă al României, iar din 2011 este colaborator al acestei instituţii. Între 2011 și 2012 a fost colaborator și al Operei Naţionale Române, în departamentul de Imagine, Promovare şi Comunicare.

În cadrul Muzeului Naţional de Artă al României, Mona a realizat şi a susţinut programe educative pentru copii, iar în anul 2012 a creat un program de voluntariat pentru adolescenţi al cărui scop este să atragă adolescenţii la muzeu prin proiecte realizate de persoane de vârsta lor. Un an mai târziu, acest proiect se transformă în CADO - Consiliul Adolescenţilor, un program des întâlnit în muzeele din SUA sub titulatura de Teen Advisory Board. În România, CADO este primul proiect de acest gen implementat vreodată într-un muzeu, iar scopul său este de a crea o punte de legătură între instituţie şi publicul său adolescent printr-o abordare peer-to-peer. „Este important ca instituţiile de cultură precum muzeele să dea o voce acelui segment de public care este

studia deja acolo, a ales să facă un foundation year la Wimbledon College of Arts, acest an �iind necesar pentru a putea urma cursurile unei universităţi britanice. A ales sistemul universitar anglo-saxon deoarece acesta a atras-o mai mult decât cel francez, care era cea de-a doua opţiune. Pe parcursul anului liber, de mare ajutor i-au fost părinţii şi o prietenă din România care nu au lăsat-o să uite scopul acestui an, acela de a se cerceta pe sine şi de a alege ceea ce vrea să facă mai departe. „Un gap year este o perioadă de dezvoltare personală, de descoperiri care ţin de ceea ce vrei să faci.

Nu este un concediu prelungit după 12 ani de şcoală”, povestește Mona.

d

upă anul liber, în 2001, Mona a început studiile la Wimbledon College of Arts. A fost atrasă de artă încă de când era mică, pe când picta pereţii din sufragerie și era convinsă că poate face picturi murale. Această pasiune s-a dezvoltat până în punctul de a urma o carieră în acest domeniu.

Experienţa din Londra a fost una foarte dură. Într-o Mare Britanie încă şocată de documentarele despre copiii din orfelinatele din România, Mona era privită cu reticenţă doar pentru că era româncă, iar acesta a fost motivul principal pentru care nu a reuşit să-şi facă prieteni în acea perioadă. A reuşit totuşi să

se împrietenească cu o fată şi cu un bărbat din Japonia. Cel din urmă renunţase la a �i bancher în Tokyo, îşi închiriase apartamentul şi venise împreună cu soţia în cealaltă parte a lumii pentru a deveni pictor. Această poveste a fost ceva ce Mona voia să audă atunci, să vadă că un om nu este de�init de ceea ce consideră ceilalţi că ar trebui să facă.

Monei i-a plăcut atmosfera din şcoala de arte, când se trezea la şapte dimineaţa pentru a merge la şcoală şi stătea în atelier până la şaseşapte seara. La început era ferm convinsă că ştie foarte multe lucruri, dar timpul i-a arătat că se poate înşela atunci când îşi autoevaluează nivelul de cunoştinţe. În Regatul Unit a învăţat valoarea de a avea răbdare cu propriile sale idei.

Procesul necesită stăpânire de sine şi constă în mai multe stadii: trebuie să ai setul de idei, să le uiţi un timp pentru a se putea sedimenta, să revii asupra lor, iar la �inal, să aduci un strat de cercetare.

Printre modulele pe care le-a făcut pe parcursul acelui an, au fost un modul de fashion design, unul de ceramică şi unul de bijuterie. Atunci când a venit momentul să aleagă ce specializare va urma la facultate, Mona a ales ceramica, cu toate că mama sa a îndemnat-o să urmeze o specializare în design vestimentar. „Toţi vor să se facă designeri. E uşor! Eu vreau ceva mai artistic, mai complicat”, şi-a argumentat tânăra decizia.

A aplicat la trei universităţi, pe trei specializări diferite: ceramică şi sticlă, istoria artei şi restaurare de mobilier. A fost acceptată

la toate trei. Dintre acestea a ales prima variantă, la universitatea Buckinghamshire (Bucks New University), dar, datorită taxelor universitare prea mari (România nu era în Uniunea Europeană, iar studenţii români nu aveau dreptul să facă împrumut pentru studii la Guvernul Marii Britanii), Mona a renunţat.

Decizia a fost dureroasă, dar nu a putut să-şi împovăreze părinţii în acest fel. În plus, tatăl ei i-a sugerat să se întoarcă acasă, să facă facultatea aici şi să o ajute să-şi deschidă un atelier de ceramică. Ea deja conștientizase că este o bună autodidactă şi o atrăgea posibilitatea de a învăţa în timp ce lucra. Aceşti factori puşi laolaltă au determinat-o să se întoarcă în România.

C

ând s-a întors în ţară, Mona a a�lat că Bacalaureatul Internaţional şi anul de facultate din Marea Britanie (cu care putea să-şi echivaleze 1-2 de facultate aici) nu erau recunoscute de sistemul de învăţământ românesc. O�icial, ea era doar absolventă de 10 clase. Pentru a-şi echivala Bacalaureatul, a trecut printr-un proces epuizant, în care a trebuit să dea jumătate de BAC românesc, la istorie, literatură şi gramatică. „După ce am trecut prin chestia asta, m-am simţit umilită.

Am fost atât de răzvrătită împotriva unui sistem care mi se parea atât de nedrept încât după ce am dat jumătate din bac, mi-am aruncat cărţile la gunoi şi nu m-am mai chinuit să-mi echivalez şi foundation studies din Anglia, care în mod normal mi-ar �i dat dreptul să intru prin anul 2 de facultate aici”, spune Mona.

Şi-a propus să dea admitere la Istoria Artei aici doar pentru a avea o diplomă în domeniu, dar până a primit actele necesare înscrierii la facultate, toate admiterile se încheiaseră. Tatăl ei i-a sugerat să nu mai piardă un an, să facă un an de facultate şi apoi să dea admitere la arte anul viitor. După ce s-a gândit un timp, a decis să urmeze un pro�il din sfera economică deoarece acest subiect i-a plăcut în State, dar sesiunile de la ASE erau şi ele încheiate. S-a interesat ce alte opţiuni mai are și a decis să se înscrie la Institutul Bancar Român (IBR), o instituţie de învăţământ superior în�iinţată de Banca Naţională a României şi Asociaţia Română a

Băncilor. Cu toate că plănuia să rămână doar un an acolo, a intrat în joc, a început să-i placă şi a absolvit această instituţie. Provocarea studiului a atras-o, în special partea di�icilă din economie reprezentată de instrumentele �inanciare derivate; o atrăgea matematica din spatele mecanismelor. În cei patru ani s-a simţit în largul său, i-a plăcut să discute cu profesorii şi să aprofundeze ceea ce studia. În acel moment lăsase istoria artei de-o parte şi se gândea să devină profesor, gând care a devenit treptat scopul său în viaţă.

Ultimul an de facultate la IBR a fost unul solicitant pentru Mona. Studenta a avut ambiţia să-şi scrie licenţa fără să copieze, a dorit ca totul să �ie bazat pe cercetarea şi descoperirile făcute de ea și a lucrat foarte mult. Ultimul an de facultate al Monei a fost solicitant și pentru părinţii ei. I-au citit licența de nenumărate ori (ambii erau economişti), până când fata a fost mulţumită de lucrarea sa. Astfel, Mona a devenit economist licenţiat în �inanţe bănci.

„Făcând o licenţă înveţi ce nu înveţi uneori în toată facultatea. Este perioada în care aprofundezi lucruri, nu înveţi numai materia respectivă, înveţi cum să sintetizezi cu adevărat, înveţi cum să �ii cât mai concis şi să identi�ici esenţa. Înveţi să ai răbdare, să discerni ce este în plus ca informaţie şi nu are relevanţă pentru argumentul pe care vrei să-l construieşti. Îţi dezvoltă gândirea critică şi analitică. Cu cât aduni mai mult, începe să ţi se ra�ineze gustul. Şi este o satisfacţie enormă. La sfârşitul zilei, tu ştii cine a făcut licenţa aia. Am liniştea că orice aş face în viaţa asta, nu pot să �iu acuzată că am plagiat.”

Cei patru ani de studiu la IBR au învăţat-o pe Mona să creadă mai mult în ceea ce vrea şi în ceea ce poate. Anii la IBR au ajutat-o să �ie ancorată în realitatea în care trăieşte şi să vadă limitările legate de resursele �inanciare pe care le are atunci când realizează un proiect.

I-au arătat cum să se folosească de lucruri care nu par a avea vreo legătură între ele pentru a genera oportunităţi şi pentru a găsi maniere de networking şi, poate cel mai important lucru, a realizat că, oricât ai învăţa în facultate şi oricât de bun eşti, dacă nu ai abilităţi practice, cunoştinţele tale nu valorează nimic.

După susţinerea licenţei, Mona a fost în

cel mai problematic, care vizitează muzeele cel mai rar, astfel încât ei să creeze ceva ce le place lor, nu ceva ce crede muzeul că este interesant pentru adolescenţi.”

Motivul pentru care Mona a iniţiat un astfel de proiect a fost dorinţa de a-i ajuta pe adolescenţi în această perioadă di�icilă a vieţii lor, pentru a �i alături de ei şi pentru a-i asculta. A dorit să creeze oportunităţi pentru aceştia şi să-i ajute să se dezvolte. Relaţia de învăţătordiscipol a atras-o întotdeauna, un exemplu �iind şi dorinţa din timpul facultăţii de a �i profesor, dar această relaţie s-a tras�igurat conform contextului actual. În viziunea Monei, adolescentul trebuie să �ie îndrumat şi ajutat să se descopere pe sine şi ceea ce-l pasionează, trebuie să �ie atras pe calea curiozităţii şi să dorească să descopere. Acesta este motivul pentru care Mona a iniţiat acest proiect, căruia i se dedică 100%. „Meseria mea este să insu�lu dorinţa de a a�la, de a descoperi, de a-i ajuta pe voluntari să se dezvolte şi să aleagă ceea ce este mai bine pentru ei, nu de a le impune varianta mea, căci s-ar putea să nu funcţioneze. Mi-am dorit să �iu sprijinul şi oportunitatea pentru alţi adolescenţi. Dacă eu pot să ajut măcar un adolescent pe an să nu treacă nici măcar prin 1% din experienţele interioare prin care am trăit eu, de ce nu aş face-o?!”

Mona a fost recent acceptată la un program de master în Marea Britanie la University of Leicester, specializarea Learning and Visitor Studies in Museums and Galleries. A ales acest master pentru a sedimenta şi atesta cunoştinţele pe care le are deja în materie de educaţie muzeală şi experienţa acumulată în ultimii şapte ani. Contractul cu Muzeul Naţional de Artă al României se va încheia în iunie, iar Mona va lua o pauză. Consideră că are nevoie de aşa ceva pentru a se dedica master-ului şi �inalizării studiilor de coach. Plănuieşte să se căsătorească cu prietenul ei, Răzvan, căci simte nevoia să facă acest pas în viaţă alături de el.

Nu se desparte de lumea muzeelor şi doreşte în continuare să lucreze sau să colaboreze cu un muzeu și va face mai mult coaching cu adolescenţi, concentrându-se pe probleme precum time management-ul. Un vis ar �i acela de a deschide un muzeu cu şi despre genţi şi să predea un curs de Learning and Visitor Studies la Universitatea din Bucureşti îndată ce găseşte o traducere potrivită pentru acest domeniu în

limba română. Un alt gând ar �i să se mute la un moment dat într-un oraş mai mic în care să se simtă spiritual mai aproape de comunitate şi unde să observe că ceea ce face produce o schimbare, oricât de mică ar �i aceasta.

În viitor, Mona va continua să meargă pe drumul pe care și l-a creat. Nu se va lăsa de�inită de ceea ce crede „mentalul comun” că ar trebui să facă și se va îndrepta cu și mai multă determinare spre lucrurile care o bucură cu adevărat. Va îndura nopțile nedormite, va trece peste obstacole și va excela în ce va face pentru că odată cu excelența vin și satisfacțiile, atât personale, cât și profesionale.

ROXANA De Magdalena Claudia Vîrdol Roxana este o tânără studentă cu un job part-time, mereu cu zâmbetul pe faţă şi pusă pe şotii. Îi place să îi facă pe cei din jur să zâmbească, iar asta o face pe ea fericită. Are ochii negri și luminoși și este persoana care te învață că trebuie să îți preţuiești mai mult familia, să fii mulţumit cu ce ai și să îți urmezi propriul drum pentru a-ți împlini visele.

Mai întâi de toate, Roxana, descrie-te în câteva cuvinte.

Sunt o fire extrem de ambiţioasă. Pot spune că de cele mai multe ori reuşesc să realizez tot ce îmi propun şi nu renunţ niciodată la visurile mele. În ceea ce priveşte hobby-urile, îmi place foarte mult să scriu, în principiu poezii, despre viaţă, amintiri, dor. Am o latură sensibilă dezvoltată și pun la suflet orice, chiar dacă, de cele mai multe ori, nu arăt acest lucru. Iubesc totodată natura, îmi place să mă plimb prin parc, iar în trecut obişnuiam să joc baschet.

Cu ce te ocupi în momentul de faţă? În prezent sunt studentă la Universitatea din Bucureşti, în anul II, la programul masteral Biologie Medicală, iar în paralel lucrez într-un institut de cercetare de piaţă. Sunt îndrăgostită de biologie, visul meu a fost să ajung să studiez la Facultatea de Medicină şi Farmacie, însă taxa fiind foarte mare, nu mi-am permis să continui şi am încercat să mă reorientez spre ceva apropiat din acelaşi domeniu.

Te provoc să ne întoarcem puţin în trecut şi să depănăm câteva amintiri. Aşadar, cum a fost copilăria ta?

M-am născut într-un oraş micuţ, Bârlad, dar am trăit la ţară, în comuna Zorleni. Nu m-am născut într-o familie înstărită, ci, din contră, în una mai degrabă modestă. O familie care a încercat mereu să îmi ofere, în limita posibilităţilor, ceea ce am avut nevoie, până la un moment dat. Surorile mele mai mari erau cei mai buni complici atunci când făceam năzbâtii, enervând-o groaznic pe mama. Niciodată nu înţelegeam de ce ne certa. În copilărie aveam

foarte mulţi prieteni, cu care îmi petreceam timpul. Îmi amintesc că obişnuiam să alergăm necontenit şi să ne jucăm ca pe uliţă. Seara, eu şi surorile mele ne despărţeam de ei și mergeam acasă, unde ne primea mama cu braţele deschise. Copilăria a fost o perioadă frumoasă, de neuitat.

Care a fost cel mai decisiv moment din viaţa ta şi în ce fel te-a schimbat acesta?

Cel mai decisiv moment, şi cel mai crunt totodată, a fost atunci când am pierdut-o pe mama. Aveam doar 14 ani când m-am trezit într-o lume în care, efectiv, nu mai ştiam ce să fac. O lume în care, dintr-odată, m-am simţit complet singură, abandonată şi lipsită de protecţie, deşi le aveam lângă mine pe surorile mele, pe tata și pe bunica. Am trecut printr-o perioadă tulburătoare în care m-am revoltat, mă comportam de parcă nu mai exista nimeni în jurul meu, nu mai ţineam cont de părerea nimănui şi credeam că ştiu tot ce am de făcut.

Dar, din fericire, m-am adunat, am reflectat asupra acelui moment, care m-a facut să îmi dau seama pe ce drum trebuie să merg. Atunci am realizat că există o singură variantă; aceea de a învăţa, pentru a-mi împlini visul. În ce fel ţi-a influenţat acest moment planurile de viitor?

Acel moment mi-a dat toată viaţa peste cap. La momentul respectiv nu mai aveam planuri de viitor, credeam că niciun vis de-al meu nu se va mai împlini vreodată. Ulterior, am început cu adevărat să mă gândesc la viitor, am realizat că trebuie să îmi schimb felul de a trăi şi am reuşit să găsesc sprijin în propria-mi persoană. Mi-

am trasat un drum pe care trebuia să îl urmez, m-am ocupat constant de şcoală. În clasa a 12-a am plecat din satul în care locuiam la Iaşi. Acolo m-a găzduit sora mea, Florina, care era în anul I la facultate. Am locuit cu chirie o perioadă, iar după absolvirea liceului am decis să urmez cursurile Facultăţii de Biologie din Iaşi. Atunci am descoperit o lume nouă și modul meu de viaţă s-a schimbat complet. Îmi aduc aminte că prima sesiune a fost un dezastru, am plâns tare mult. Fiind mai mari, colegele mele de cameră erau puse pe petreceri, iar eu învăţam noaptea şi, nu de puţine ori, dimineaţa mă prindea în sala de lectură. În ciuda tuturor greutăţilor, am reuşit să obţin o bursă de merit în primul an şi, astfel, am simţit că munca îmi este recompensată. Pe parcursul facultăţii am devenit mult mai responsabilă, deşi nu mai aveam cui să dau explicaţii. Mă gândeam mereu dacă mama mea ar �i de accord cu ceea ce fac. A fost greu pentru că nu aveam un suport �inanciar stabil, nu mai vorbeam cu tatăl meu, dar am trecut, zâmbind, peste toate. Îți dorești să îţi dezvolţi o carieră în Marea Britanie? Îmi doresc să plec în Marea Britanie pentru un trai mai decent, atât pentru mine, cât şi pentru viitoarea mea familie. Vreau să mă dezvolt în domeniul microbiologiei și ştiu că britanicii sunt foarte bine pregătiţi şi deschişi să îi ajute pe cei dornici să înveţe şi să profeseze.

Domeniul cercetării în microbiologie este unul de bază acolo şi îmi doresc nespus să ajung să lucrez într-un astfel de mediu ideal, unde munca nu îţi este desconsiderată, ci, din contră, respectată şi remunerată pe măsură. Evident, nu mă aştept să ajung direct microbiolog când voi călca pe tărâmuri britanice. Paşii mici sunt cei mai siguri.

Ce te-a determinat să continui să lupţi? În ce ţiai găsit sprijin şi confort?

Când eram mică, mi-am dorit mereu să �iu „doctoriţă”. Ştiind-o bolnavă, îi spuneam mereu mamei mele că eu voi �i cea care va găsi leacul bolii ei, cu care o va vindeca. Cu toate că am pierdut-o într-un �inal, promisiunea aceasta a rămas vie în mintea mea şi lupt pentru ca ea să �ie mândră de mine. În amintirea ei îmi găsesc deseori consolarea şi sprijinul necesar. Şi mai există cineva, în afară de surorile mele, care face parte din viaţa mea: Robert, omul care este alături de mine de ani de zile, pe care l-am

cunoscut în primul an de facultate.

Cum te simţi acum, su�leteşte? În momentul de faţă, sunt relativ în regulă, su�leteşte. Am uneori momente în care prefer să stau singură, doar eu cu gândurile mele, să retrăiesc clipele fericite ale copilăriei. Nu ştiu dacă cineva a cunoscut fericirea absolută. Eu cu siguranţă nu sunt acel om. Dar sunt împlinită cu mine însămi, sunt mulţumită de deciziile mele.

Aş �i fost cu adevărat fericită dacă le-aş �i avut pe surorile mele lângă mine, să nu �im nevoite să ne vedem odată la câţiva ani pentru că soarta a decis să trimită trei surori în colţuri diferite ale lumii: Italia, Belgia, şi eu aici (deocamdată). Ştiu, însă, că Dumnezeu îți oferă ceea ce crede El că e mai potrivit pentru tine, iar acest lucru nu coincide mereu cu ceea ce crezi tu că e mai bun.

Sunt sigură că dacă ar �i trăit mama noastră nu am �i fost atât de departe una de cealaltă, nu am �i fost nevoite să �im împreună doar în mediul virtual, prin intermediul apelurilor video. E trist pentru că asta nu e o soluţie, ci doar îţi alină dorul pe moment, iar apoi te macină mai rău.

Ce ai schimba la situaţia de acum, dacă ai putea (nu neapărat �inanciar)?

Pe lângă faptul că aş da orice să �iu împreună cu surorile mele, mi-aş dori să schimb ceva în ceea ce privește situaţia bunicii mele, care este rămasă împreună cu tatăl meu, în casa părintească din Zorleni. Şi nu doar pe ea aş vrea să o văd zâmbind, ci pe toată lumea din jur. Aş vrea ca niciun copil să nu �ie trist, ci să poarte pe chip numai zâmbete. La un moment dat mă gândeam să croşetez personaje animate şi să merg prin spitale pentru a îi face pe copiii bolnavi să zâmbească.

Ai un motto preferat sau ceva anume după care te ghidezi în viaţă? „Când simţi că nu mai poţi, continuă” este motto-ul care m-a ajutat mereu să merg mai departe. Iar pe lângă acesta, mă motivează povestea micului Rémi, din celebrul roman al lui Hector Malot, „Singur pe lume”.

Ce sfat le-ai da tinerilor din ziua de astăzi? Îi sfătuiesc să creadă în visurile lor, oricât de ireale sau greu de împlinit ar părea acestea.

Să lupte pentru a obţine ce îşi doresc şi să �ie conştienţi că ceva pentru care luptă mai mult timp le va aduce satisfacţie înzecită.

Pierduți printre străini

P

rin câte poate trece o ființă ominiască fără să-şi dea siama…” este replica memorabilă prin intermediul căreia Amalia Ciolan deschide piesa de teatru realizată după cartea Aniței Nandriș Cudla, „20 de ani în Siberia.

Amintiri de viață”. În această interpretare

de Andreea Georgiana Costache de un puternic dramatism, Amalia Ciolan aduce la viață uriaşa făptură a Aniței Nandri într-o singură oră de spectacol. Monologul actriței trezeşte în ochii spectatorului diverse trăiri: de la durere, spaimă şi disperare la speranța şi puterea de a înfrunta greutățile vieții.

Spectacolul urmărește destinul unei țărănci din satul Mahala, județul Cernăuți, care trăieşte groaza deportării în perioada comunismului. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial Bucovina este ocupată de Uniunea Sovietică.

O parte din oameni aleg să fugă din calea armatelor ruseşti, pentru a nu rămâne sub ocupația acestora, alții sunt dispuşi să înfrunte pericolul, cum este cazul lui Chirică, soțul Aniței.

Gândul la averea pe care o agonisise o viață întreagă îl determină să-şi convingă familia să se întoarcă acasă, iar acest fapt are semnificația întoarcerii propriului destin şi condamnarea acestuia la moarte. El îşi va conduce familia pe drumul morții, spre necaz şi nenorocire.

Are loc primul val de deportări, moment în care oamenii sunt ridicați în timpul nopții de persoane necunoscute, fără să aibă vreo vină şi sunt trimişi în lagăre de muncă forțată. Lumea e din ce în ce mai tăcută, e speriată şi lipsită de viață, de parcă ar fi intrat într-un mormânt.

A

l doilea val de deportări are loc în anul 1941. Este anul în care Anița Nandriş, împreună cu familia ei, este ridicată „ca pe o pradă” de către Securitatea Sovietică, este separată de soț şi de mama bolnavă şi deportată în Siberia, dincolo de Cercul Polar. În această pustietate, ea duce lupta pentru supraviețuire: străbate zeci de kilometri în căutarea unor fructe pentru a-şi salva copii bolnavi, se luptă cu foamea, cu frigul, învață să facă îmbrăcăminte din părul câinilor. Anița povesteşte cum a supraviețuit regimului înfometării: „Aduciam apă de la rîu, o puniam la foc, puniam o lingură bună de sare în ea şi mai fărmam o bucățică mică de pîne în apa aceia, să fie oliacă tulbure şi bine sărată şi o turnam în strachină. Ne mai împărțeam câte o gură de pîne la toți şi ținiam pînia în gură, nu o înghițeam, şi tot sorbiam cu lingurile apă de aceia sărată. După ce gătiam apa ceia sărată, te ardia înăuntru sarea şi mai biam cite o litră de apă din rîu… Mi se rupea inima când venia timpul de mâncare. Le dam câte o bucățică de pîne la copii şi ei o țineau în gură şi o sugia ca pe o bomboană.” Tot ea povesteşte cum a fost pusă

să ajute la construirea caselor, în care urmau să locuiască oamenii, pe timp de iarnă şi cum a fost trimisă să muncească la descărcarea peştelui şi la pregătirea acestuia pentru transport.

Frigul devine un inamic de neînvins. Pe un ger cumplit, la -40°C, Anița e trimisă să vegheze, pe timpul nopții, produsele alimentare care erau ținute sub cerul liber şi trece prin cele mai cumplite momente. Se îmbolnăveşte de tifos, este trimisă la spital, unde luptă cu boala. Singurul tratament este credința în Dumnezeu și așa învinge. De frică să nu-şi ruineze sănătatea, refuză să mai muncească şi astfel e condamnată la 3 luni de închisoare.

După o lungă perioadă, timp în care a fost condamnată la tăcere, într-un mediu extrem de dur, Anița Nandriş împreună cu cei trei copii ai săi reuşesc să supraviețuiască şi să se întoarcă acasă, după 20 de ani de chin şi suferință, exact în ziua şi în luna în care a fost răpiți. Bătălia pentru supraviețuire a luat sfârşit, dragostea şi iubirea de familie le-au dat puterea să reziste şi să-şi salveze viața. * *

Î

„ n momentul în care am citit cartea am fost atât de impresionată, încât mi-am dorit să lucrez mai profund psihologia acestei femei, s-o descopăr mai atent, să aflu mai multe despre tot ceea ce a însemnat deportarea acestor oameni”, mărturiseşte actrița Amalia Ciolan. În acest monolog dramatic, ea reuşeşte să intre în pielea personajului, să trezească sentimente puternice şi să-l țină pe spectator în suspans de la început până la final.

Prin imagine, decor, sunet, vizune regizorală, actrița Amalia Ciolan reuşeşte să redea tragedia unui întreg neam din nordul Bucovinei. „20 de ani în Siberia. Amintiri din viață” rămâne o producție inedită, spectaculoasă, dar şi o adevărată lecție de viață despre curaj, credință, dragoste şi speranță.

1450 Laura Perrin Asertiunea_176x250mm.indd 1

21/04/2015 12:03

LUpta pentru Viata DE alina maria stan

P

Pragul sălii numărul 8 din cadrul Casei de Cultură a Studenților din București, sediul mai multor ONG-uri studențești, este trecut de foarte mulți tineri dornici de schimbare. Ei sunt coordonați de o studentă determinată, plină de viață, o fată simplă și o bună cunoscătoare a firii umane: Alexandra Nadane, președinte a asociației Studenți pentru viață.

Povestea ei începe în anul 2009, la vârsta de 16 ani, când, în calitate de voluntar în cadrul unui ONG cu renume internațional, se confrunta cu o situație deosebită. O tânără de 24 de ani, care încercase prin orice mijloace să obţină ajutor, se afla într-un punct critic: rămăsese însărcinată şi era presată de familie să facă avort, deşi ea nu îşi dorea acest lucru.

Alexandra nu a rămas indiferentă în faţa acestui caz și s-a adresat organizaţiei din care făcea parte pentru a încerca să găsească o soluţie. Rezultatul nu a fost cel aşteptat, răspunsul celor din organizaţie fiind unul negativ: „Nu e de competenţa noastră.”

Acesta a fost imboldul de care a avut nevoie Alexandra pentru a realiza că situaţia era mult prea gravă pentru ca ea să se oprească, la fel ca toţi ceilalţi, în acel punct. A sunat-o pe fată, i-a ascultat povestea, iar la final a ajutat-o să înțeleagă diferenţa dintre ceea ce îşi dorea ea cu adevărat şi ceea ce se aşteptau ceilalţi ca ea să facă. Problema o reprezentau părinţii acesteia, în special mama care voia ca fiica ei să facă avort. Alexandra și-a dat seama că insistenţele mamei ar fi făcut-o pe tânără să cedeze la un moment dat, aşa că a fost cu ea acasă la părinţi. A ascultat contraargumentele mamei şi a încercat să o facă pe aceasta să realizeze la ce riscuri şi-ar fi supus fiica, obligând-o să avorteze. Părinţii fetei au reflectat asupra situaţiei şi au înţeles că nu se gândiseră la implicaţiile afective ale unui asemenea gest, iar în cele din urmă au fost de acord să-şi sprijine copilul pe perioada sarcinii. Era nevoie de multe lucruri pentru ca sarcina să progreseze normal, iar părinţii fetei nu aveau suficiente resurse materiale, și nici iubitul acesteia (pe care mama fetei nu îl

accepta) nu o putea sprijini financiar. Alexandrei i-a venit ideea să scrie despre toate acestea pe blogul ei. Rezultatele s-au concretizat: cineva s-a oferit să suporte costurile analizelor și tratamentelor de care ar fi fost nevoie și au apărut și organizații care au dorit să se implice. Totul s-a terminat cu bine și cei doi sunt acum căsătoriți și mai au încă doi copii.

Lucrurile nu s-au oprit însă aici. „Să vezi 20 de mesaje care să sune cam aşa: <<Mă numesc X, am 20-21 de ani, am rămas însărcinată, părinţii mă ameninţă că mă dau afară din casă, prietenul m-a părăsit, vă rog, am nevoie de ajutor.>>, e destul de greu de trecut cu vederea, mai ales când ştii că poţi schimba ceva.” Alexandra a înţeles că nu era suficient că ajutase o singură persoană, trebuia să facă ceva care să le ajute pe toate fetele şi femeile care se confruntau cu astfel de situaţii. Așa că a intrat pe internet, s-a documentat, a văzut că în multe alte ţări existau anumite asociaţii studenţeşti numite Students for life, care se dedicau exclusiv acestor cauze şi a decis că e momentul să pună şi ea bazele unei astfel de organizaţii. În februarie 2013, după 4 ani de la primul ei contact cu asemenea întâmplări, Alexandra a înființat, împreună cu încă două prietene, ONG-ul Studenţi pentru viaţă, care activează

în trei direcţii: ajută atât tinerele aflate în criză de sarcină, cât şi pe cele care au făcut deja avort şi au nevoie de consiliere, se ocupă de educaţia tinerilor pentru familie şi societate şi se implică în evenimente publice, cum este Marşul pentru viaţă. În cadrul Marșului pentru viață, asociația a realizat bannere cu mesajul: „Sunt născută/ născut în ...(anul) . Mamă, îți mulțumesc!”.

Pentru fiecare an apăreau în stânga procentul de copii care s-au născut în anul respectiv și procentul celor avortați în același an, iar numărul avorturilor îl depășea cu mult pe cel al nașterilor. La fel s-a întâmplat și în anul 1993, anul nașterii Alexandrei, când 585.761 de copii (70,1 %) au fost avortați, iar 249.847 (29,9 %) au fost născuți.

În decursul celor doi ani de când a fost înfiinţată asociaţia, Alexandra a avut de-a face cu diferite cazuri, unele fericite, iar altele, mai puţin. Un caz fericit a fost atunci când a aflat de o doamnă din mediul rural care avea nevoie de ajutor pentru cele trei fetițe ale ei, din moment ce situația financiară era delicată.

Asociația s-a mobilizat și a făcut rost de tot ce era nevoie, apoi i-au pus la dispoziție ceea ce au reușit să strângă. Inițiativa lor a făcut diferența, pentru că după un timp, femeia respectivă a început ea însăși să ajute alte femei din satul ei aflate în aceeași situație. Un exemplu care nu s-a încheiat cu bine s-a petrecut în Brașov: o tânără rămăsese însărcinată, nu era căsătorită, iar concubinul o constrângea să facă avort, ba chiar o bătea pentru că ea îşi dorea copilul. A luat legătura cu Alexandra, însă nu

a fost de acord să primească ajutor din partea voluntarilor SPV și, fiind speriată că până la urmă va fi omorâtă de concubin, a cedat în cele din urmă presiunilor acestuia de a avorta.

În urma consultării unor articole de specialitate și statistici, Alexandra a ajuns la concluzia că majoritatea femeilor fac avort pentru a-şi păstra relaţia, însă ea le îndeamnă înainte de a lua o asemenea decizie să se gândească dacă e ceea ce îşi doresc ele cu adevărat sau dacă e doar presiunea din partea iubitului, a familiei, a societăţii. O altă cauză a avortului, mai ales în China, este reprezentată de sexul copilului. În acest stat există o preferință pentru băieți, unde numărul bărbaților este cu 33 de milioane mai mare decât cel al femeilor, însă mentalitatea se răspândește rapid și în alte

state. De asemenea, un alt motiv pentru care femeile aleg să avorteze îl reprezintă faptul că vor avea copii cu dizabilități. „Problema poate fi combătută printr-o atitudine de respect, de dragoste față de viață, pentru că fiecare viață este un dar. Viața unui copil cu dizabilități nu e mai puțin importantă decât viața unui copil considerat normal, la fel cum viața unei fete nenăscute nu e mai puțin importantă decât viața unui băiat nenăscut.”

De-a lungul timpului, asociaţia s-a extins nu doar ca număr de membrii, ci a ajuns să aibă organizații doritoare de colaborări pentru diverse evenimente, cum a fost cazul Marșului pentru viață, căruia i s-au alăturat 75 de orașe din România și două din Republica Moldova (lista orașelor se găsește

pe www.marsulpentruviata.ro). În momentul de față, Studenți pentru viață încearcă să obțină promulgarea unei legi care să permită adopția copiilor din timpul sarcinii pentru ca acele mame care consideră că nu își pot crește copiii să aibă această alternativă, iar copilul nu va mai trece prin experiența traumatizantă din centrele de plasament.

Totodată, SPV își dorește să convingă statul

de necesitatea unei legi care să îi asigure unei femei însărcinate o îndemnizație pe tot parcursul sarcinii din momentul în care acesta a fost recunoscută legal. Un lucru pe care încă se luptă să-l obțină este să înființeze un centru de consiliere pentru femeile care se află în astfel de situaţii, însă acestea se pot adresa unor instituții specializate care se ocupă de cazuri de acest fel și, firește, volutarilor SPV.

În prezent, Alexandra este studentă a Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti, în anul III şi îşi pregăteşte teza de licenţă. După terminarea facultăţii, ea îşi doreşte să activeze în continuare în domeniul social, chiar dacă nu în calitate de preşedinte a ONG-ului pe care l-a înființat. Simte că și-a găsit menirea în viață și recomandă tuturor să nu închidă ochii în fața problemelor

importante atunci când ele se ivesc. La finalul unei zile de drumuri între cursuri și diverse evenimente pro viață, uneori chiar vizite la spital cu mămici sau viitoare mămici aflate în criză de sarcină, Alexandra ajunge acasă extenuată, însă convinsă că nu și-a irosit timpul și determinată să continue ceea ce a început cu șase ani în urmă: lupta pentru viață!

Dar

Refugiul REGĂSIRE de Daniela Afuz

S

tudenția? Pentru mine, un șir de variabile dependente: început de octombrie, un apartament, două camere, trei studente, colegi noi, apoi sesiune și stres. Acum sunt departe de căminul părintesc, undeva într-o zonă marginală a Bucureștiului, care mi-a devenit între timp „casă”.

În București diminețile au farmecul agitației urbane, nu ca acasă, unde diminețile erau liniștite, iar soarele era ceasornicul după care mă ghidez. Acasă, soarele mă trezea zilnic atunci când razele sale treceau prin fereastra camerei și mi se așezau pe chip. Aici, în București, soarele luminează cu intensitatea unei lanterne cu bateria pe terminate.

contrar

agitației

urbane,

uneori

se instalează o liniște ne�irească, care seamănă cu o singurătate terapeutică de care am nevoie din când în când.

Îmi trebuie câteva minute să conștientizez că agitația și haosul din jurul meu fac parte dintr-o altă lume, pe care o visam în liceu.

Apoi încep să îmi beau ceaiul și fugitiv fotogra�iez cu ochii minții detaliile priveliștii din jur. De la fereastra apartamentului de la etajul 4 unde locuiesc, înconjurat doar de construcții ce nu par a �i renovate niciodată, lumea Bucureștiului pare cenușie. Monotonia blocurilor gri și lipsa acută de spații verzi creează o imagine rece și formează o lume ale cărei mistere trec zilnic deghizate sub un chip aparent senin al bucureștenilor.

Mă simt precum un copil ce acum învață să facă primii pași în viață. O nouă viață, într-o lume plină de necunoscuți. ** Gândindu-mă la necunoscuții pe care îi întâlnesc zilnic, în fața ochilor mi se derulează instant imaginea copilului din RATB-ul 7 în a cărui privire m-am regăsit.

Era 12 decembrie 2014 și priveam nostalgică pe fereastra tramvaiului în căutarea acelui „ceva” care să mă ducă cu gândul la persoanele dragi su�letului meu. N-am găsit și tristețea mi se putea citi pe chip.

La Piața Progresul, nu departe de locul unde locuiam, se urcă grăbit un tată cu cei doi copii ai săi, un băiețel și o fetiță. Se așează pe scaun și tatăl începe să le spună micuților că acum va trebui să se apuce de gătit, din cele câteva alimente abia cumpărate, dar ochii băiatului au rămas privind nostalgic în urmă.

Tatăl nu părea trecut de prima tinerețe: era un domn înalt, slab, iar palmele sale erau aspre cu degetele pline de bătături. Părul îi era grizonat, iar ridurile din jurul ochilor vorbeau de la sine despre povara ce o purta zilnic pe chip. Însă toate aceste lucruri păreau irelevante în comparație cu zâmbetul ce îi apărea pe chip când își privea copii. Băiețelul nu părea mai mare de 6 ani, cu părul șaten și ochii mari și luminoși. Sora lui e ra puțin mai mare și avea părul prins într-o coadă împletită din care ieșeau câteva șuvițe ce îi acopereau ușor fața și îi ofereau un aer misterios. Toți trei aveau căldură în privire și asta îi deosebea de restul oamenilor din tramvai.

La un moment dat, cu un zâmbet ștrengăresc pe chip, băiețelul îi amintește tatălui de gogoașa pe care și-o dorea. „Am uitat”, răspunde zâmbind tatăl. În secunda următoare zâmbetul ștrengăresc al copilului a dispărut și locul i-a fost luat de un oftat lung.

Nu voi ști niciodată ce poveste se ascunde în spatele acestei întâmplări, iar acest

veșnic „oare” m-a urmărit multă vreme de atunci. Întrebările curgeau rând pe rând, iar răspunsurile au rămas tot timpul cu un semn de întrebare. Știam că oamenii obișnuiesc să își spună povești atunci când întâlnesc alți oameni, însă am ezitat să intru în vorbă cu ei. Întâi, din teama de a nu a�la lucruri ce puteau șterge acea privire luminoasă de pe chipurile celor doi copii și, apoi, din teama de a nu a�la ceva ce avea să mă bulverseze.

În momentul în care băiețelul privea nostalgic în urmă pe geam m-am revăzut pentru câteva momente pe mine în timp ce căutam cu privirea drumul către casă, undeva la 60 de km distanță de București. ** Ceaiul se termină și un gând trecător mă poartă spre casă. Mă trece un �ior de dor și îmi dau seama că dincolo de entuziasmul cu care așteptam întalnirea mea cu Bucureștiul există un sentiment de melancolie atunci când constat că timpul este din ce în ce mai grăbit și momentele frumoase devin amintiri. Dar respir adânc și zâmbesc la gândul că, la câțiva zeci de km, cineva și-a început ziua gândindu-se la mine.

Habar nu am care e scopul vieții, al �iecăruia, însă știu că noi putem face ca �iecare întâmplare mai mică sau mai mare să conteze. Avem nevoie să înțelegem că �iecare secundă pe care o trăim este una specială pentru că viața este, în �inal, un dar - așa cu bune și cu rele, cu minute de care ne bucurăm sau ore ce par interminabile, cu oameni frumoși, dar și cu oameni cu care nu rezonăm.

Like is on Facebook - feeling confused

A

de Mihaela Tapu ,

A

m fost apăsat pentru prima dată în 2007, când

cei carepentru lucrau laprima o rețea de socializare puțin m fost apăsat dată în 2007, cunoscută, FriendFeed, m-au lansat pe site-ul când cei care lucrau la osărețea decunosc socializare lor. Sincer �iu, nu îmi prea binepuțin părinții, cunoscută, FriendFeed, lansat căci, din ce amm-au mai văzut ulteriorpe prinsite-ul articolele pentru carecunosc am fost apăsat, atât Facebook, lor. Sincer să fiu, nu îmi prea bine părinții,cât și FriendFeed susțin că am fost inițial ideea lor, căci, dinchiar ce am mai văzut ulterior prin articolele dacă Facebook m-a lansat abia în 2009. pentru care am fostabia apăsat, Facebook, cât De fapt, atunci a atât început adevărata nebunie în ceea cesusțin mă privește.

2009 a fost anul înideea care domnul și FriendFeed că am fost inițial lor, Mark Facebook Zuckerberg a m-a decis lansat că era vremea chiar dacă abia săînlanseze 2009.pe rețeaua lui cel mai cunoscut buton din viața voastră – pe mine, butonul Like. Astfel, de �iecare dată când un De fapt,utilizator abia atunci început adevărata nebunie vede o a postare demnă de toată considerația, dar nevoia să comenteze ceva, mă în ceea nu cesimte mă neapărat privește.

2009 a fost anul în apasă. care început, ar �i trebuit să măcă cheme domnul MarkLa Zuckerberg a decis era „Awesome”; vremea părea un nume bun, dar nu întocmai perfect, așa că am să lanseze pe rețeaua lui cel mai cunoscut buton fost schimbat în „Like”. Aș �i putut �i un plus, un minus din viața pe mine, Like.deAstfel, sauvoastră o stea, dar–simbolul meubutonul este mai special atât. Aș �i putut �i verde sauun negru, în schimb,vede sunt albastru.

Pariez de fiecare dată când utilizator o postare nici toată nu m-ați considerația, recunoaște altfel. dar nu simte demnă căde Am crezut că n-o să �ie mare lucru de capul neapărat nevoia ceva, meu, că o săsă �iucomenteze recunoscut peste ani mă și aniapasă. ca unul din experimentele eșuate ale Facebook-ului… dar s-a întâmplat tocmai contrariul. În 2010,„Awesome”; eram apăsat de La început, ar fi trebuit să mă cheme 7.6 milioane de ori la �iecare 20 minute. În ultimele trei părea un nume bun, dar nu întocmai perfect, luni ale lui 2011, Facebook strângea 2.7 miliarde de așa că am fost schimbat în „Like”.

Aș fi putut comentarii și apăsări de-ale mele, cu alte cuvinte, 31.250 pe secundă.

Mai nou,sau suntoapăsat 4.5 miliarde de ori fi un plus, un minus stea,de dar simbolul zilnic!

Dupăspecial cum vă puteți da seama, și, de altfel, meu este mai de atât.

Așeram fi putut fi încă sunt, extrem de confuz. verde sau negru, în schimb, sunt albastru.

Sunt apăsat pentru pagini, pentru statusuri, Pariez fotogra�ii, că nicipentru nu link-uri m-ațisprerecunoaște videoclipuri saualtfel. articole, pentru video-uri, pentru comentarii, pentru fotocomentarii, prin emoticons.

Sunt apăsat Am crezut că n-opentru să fiecomentarii mare lucru de capul meu, pentru că ceea ce vedeți vă creează o stare emoțională, că o să fiu recunoscut pesteindiferent ani și ani casunteți. unul din indiferent de ce natură, cine Sunt

experimentele eșuate ale Facebook-ului… dar s-a întâmplat tocmai contrariul. În 2010, eram apăsat de 7.6 milioane de ori la fiecare 20 minute. În ultimele trei luni ale lui 2011, Facebook strângea 2.7 miliarde de comentarii și apăsări de-ale mele, cu alte cuvinte, 31.250 pe secundă.

Mai nou, sunt apăsat de 4.5 miliarde de ori zilnic!

apăsat pentru că sunteți să vă salutați și altfel, După cum vă putețiobligați da seama, eramrudele și, de mă găsiți maiextrem e�icient decât un apel telefonic.

Am apărutpentru încă sunt, de confuz.

Sunt apăsat și pe alte rețele de socializare și sunt apăsat și acolo. Fie pagini, pentru statusuri, fotografii, că sunt o mânuță sau o inimioară, sunt oriunde și știu totpentru link-uri ce gândiți. spre videoclipuri sau articole, pentru Dacă lapentru început eram apăsat pentru lucruri fotovideo-uri, comentarii, pentru frumoase, interesante, amuzante, pe măsură ce devin comentarii, pentru comentarii prin emoticons. mai popular, înțeleg din ce în ce mai puțin motivul pentru Sunt apăsat că eu. ceea ce vedeți vă creează care exist și suntpentru ales tocmai Mă apăsați la statusuri oprescurtate stare emoțională, indiferent de despre ce natură, pe care nu le înțeleg, la articole tragedii și accidente, evenimente careapăsat mă sperie șipentru indiferent cinedespre sunteți.

Sunt mă întristează, la… orice vă apare în News Feed. că sunteți obligați să vă salutați rudele și mă Ați uitat oare cine sunt și ce însemn? Eu găsiți mai eficient un apel sunt butonul „Apreciază”.decât Sunt butonul printelefonic. care voi Am recunoașteți frumoase,și sunt apărut și mai peușor altelucrurile rețelebune, delucrurile socializare amuzante,și calde din viața voastră. apăsat acolo.

Fie că sunt o mânuță sau o inimioară, sunt oriunde și știu tot ce gândiți. Șterge-ți-le pe toate celelalte!

Dacă la început eram apăsat pentru lucruri frumoase, interesante, amuzante, pe măsură ce devin mai popular, înțeleg din ce în ce mai puțin motivul pentru care exist și sunt ales tocmai eu. Mă apăsați la statusuri prescurtate pe care nu le înțeleg, la articole despre tragedii și accidente, despre evenimente care mă sperie și mă întristează, la… orice vă apare în News Feed.

Ați uitat oare cine sunt și ce însemn? Eu sunt butonul „Apreciază”. Sunt butonul prin care voi recunoașteți mai ușor lucrurile bune, lucrurile frumoase, amuzante, calde din viața voastră. Șterge-ți-le pe toate celelalte!

Nou

TREZEȘTE-ȚI simțurile!

GAMA DE BAIE MARIONNAUD DE LA

36

DE LEI

marionnaud.ro

<

Refugiu In frumos de Bianca Rotaru

A

ndrei se trezește dimineața, prepară miculdejun, stă la povești, face fotogra�ii, își vizitează sora și nepoțelul, se uită laPurcărea. �ilme. Îl preocupă „Dacă vocea mea-i un tunet, atunci îți vorbesc în ploi și furturni”, spune Andrei lucruri nu prea ieșite din comun, iar dacă o zi e Omul din spatele proiectului „Fotografii de citit” are o singură mixul.

Nu cel preapasiune: liberă, „mă obișnuiesc euîn să care o aglomerez amesteci două-trei melodii, ci mixul de sentimente. cu ceva”.

Andrei Purcărea, fost student al Facultății de Științe Politice, Administrative și ale artist al imaginilor, al cuvintelor al cadrul sunetelor.

Comunicării, secția Jurnalism, și din Universității din Cluj Napoca dă viață detaliilor. Acum ÎncăBabeș-Bolyai de pe vremea când erași un prichindel are aparatul 27 de ani și de estefotografiat, un artist al imaginilor, al cuvintelor și ndrei se trezește dimineață, prepară adora dar părinții al sunetelor. micul-dejun, stă la povești, face fotografii, îi cam limitau accesul la el. Îi spuneau că Încă de pe vremea când era un prichindel își vizitează sora și nepoțelul, se uită la strică filmul dacă face poze la întâmplare și adora aparatul de fotogra�iat, dar părinții îi cam limitau filme. Îl preocupă lucruri nu prea ieșite mai accesul bine folosește aparatul când are ceva la el. Îi spuneau că strică �ilmul dacă face poze la din comun, iar dacă o zi e prea liberă, „mă cu întâmplare adevărat șiimportant sau aparatul deosebit mai bine folosește cândde are ceva cu obișnuiesc eu să o aglomerez cu ceva”. surprins. adevărat importantcu saumine deosebit „Problema „Problema era de că surprins. eu mereu mineceva era că eu mereu �i avut ceva deosebit de Andrei Purcărea, fost student al Facultății aș ficuavut deosebit de așsurprins, mereu surprins, găseam câtepoezie, ceva”. Cât de Științe Politice, Administrative și ale găseam câte mereu ceva”. Cât despre l-a despre atras poezie, l-a atras muzicalitatea: rima, ritmul, măsura și tempo-ul.

Comunicării, secția Jurnalism, din cadrul muzcalitatea: rima, ritmul, măsurași tempo-ul. „Caut melodia �iecărei poezii pe care o citesc. Starea. Asta Universității Babeș-Bolyai din Cluj Napoca și dă „Caut melodía fiecărei pe care o citesc. cred că m-a atras la, șipoezii în, poezie.”

D A „

acă vocea mea-i un tunet, atunci îți vorbesc în ploi și furturni”, spune Andrei Purcărea.

Omul din spatele

citit” are o singură pasiune: mixul. Nu cel în care amesteci două-trei melodii, ci mixul de sentimente.

viață detaliilor. Acum are 27 de ani și este un

Starea. Asta cred că m-a atras la, și în, poezie.”

În toamna lui 2013, tânărul a dezvoltat proiectul „Mă Bucur(că)Ești”, rezultatul unei conversații între el și mama lui. „Eram la metrou, nu prea aveam semnal și tocmai ce scăpasem de o răceală. Mama m-a întrebat dacă mă simt mai bine, i-am spus că da. Drept urmare ea mi-a zis «Mă bucur că ești bine», însă din pricina căderilor de semnal, am auzit doar «Bucur ... ești... bine».” A clarificat ulterior misterul, dar îi rămăsese în minte jocul de cuvinte și voia neapărat să îl ilustreze cumva printr-o imagine care surprinde Bucureștiul cât mai bine.

Așadar, prima sursă de inspirație a fost mama sa. Cea de-a doua a fost Andreea, câștigătoarea primului concurs, care în prezent este jumătatea lui Andrei. Prin concursul intitulat „Cartea mea dragă”, tânărul dorea ca oamenii să surprindă, în mod inedit, cartea lor preferată, iar în cele din urmă o singură fotografie avea să fie câștigătoare. După două săptămâni, fotografía Andreei a câștigat. Astfel că, cei doi s-au cunoscut și Andreea a devenit „complicea” lui Andrei în jocul fotografiilor. În urma acestei idei cu „Mă Bucur(că)Ești”, Andrei a creat pagina de Facebook „Fotografii de citit”. Așa se numea și un album de fotografii de pe profilul lui personal de Facebook în care publica fotografii realizate de el, cărora le anexa o descrierecare să se lege de ceea ce ilustra în imagine. „Când am văzut ce mult a rezonat lumea cu fotografia „Mă bucur că ești” am decis să mai fac astfel de lucrări, iar numele albumului aveasă fie și cel al proiectului de azi.”

Cât despre muncă, fotograful nu muncește, el creează. Dacă îţi place ceea ce faci, niciodată nu va fi o muncă. „Un lucrăm, nu e un job. E un proiect artistic/cultural, iar de lucrat un lucrăm niciodată pentru aceste fotografii.

Doar facem fotografii de citit când ne vine ispirația. Niciodată un forțăm actul de creație.” „Fotografii de citit” presupune inspirație.

Inspirație din oameni, din viața de zi cu zi, din peisaje sau sentimente. Andrei și Andreea sunt inspirați de poveștile tuturor oamenilor pe care îi întâlnesc, de tot ceea ce aud în treacăt pe stradă. „Până și un subiect din media ne-a inspirat pentru o fotografie la un momento dat – cea cu «Suntempacienți».

Era o metaforă a ceea ce se întâmpla cu manipularea în campania electorală.”

Orice lucru din jur ne inspiră, orice întâmplare măruntă, orice alegere pe care o facem ne conturează caracterul. Tot ce se întâmplă ne provoacă un anumit sentiment. Pentru unii, liniștea este creată de zgomot. Iar pentru ceilalți, agitația este un loc de evadare din normal. Pentru Andrei şi Andreea „ţine de stare, de context”, dar în general le plac ambele. „Dar după gălăgie nu am tânjit atât cât am tânjit după liniște. Dar o liniște a naturii, nu a izolării.”

Andrei spune că nu există ceva pentru care ar renunța la „Fotografii de citit”. „Este locul în care mă refugiez cu fotografía și este modul perfect prin care îmbin și scrisul și foto. A-l da pentru ceva ar însemna să renunț la pasiunile mele.”

O multitudine de sentimente sunt surprinse în O multitudine de sentimente sunt surprinse în realitatea lui Andrei. venit momentul să realitatea lui Andrei. Când aCând venit amomentul să aleagă un aleagăpreferat, un moment preferat, o fotografie care moment o fotogra�ie care îl reprezintă, Andrei nu îl reprezintă, Andrei nugreu a putut să aleagă. „Ar a putut să aleagă. „Ar �i foarte să alegem o fotogra�ie care să ne reprezinte în totalitate pentru care că oamenii fi foarte greu să alegem o fotografie să ne sunt �iințe atât în de totalitate complexe încât o singură imagine un reprezinte pentru că oamenii sunt poate surprinde în totalitate caracteristicile sau ceea ce ființe atât de complexe încât o singură imagine îl de�inesc pe individul respectiv”. Spune că au peste 400 poate surprinde în totalitate de un imagini care ne reprezintă pe �iecarecaracteristicile într-o mică sau ceea ce îliar definesc pe singură individul maisau mare măsură, a alege una ar �irespectiv”. departe de Spune aunepeste 400 de imagini care ne a alege cevacă care de�inește în totalitate.

Se zvoneşte că există o posibilitate în mare viitor reprezintă pe fiecare într-o mică sau ca mai să măsură, existe o „carte” aceste lucrări, un fel de iar a cu alege una singură ardefi album departe citit, dar Andrei nu dezvăluie prea multe detalii.

Doar de a alege ceva care ne definește în totalitate. despre copertă spune că este o piesă foarte importantă în produsul �inal și, probabil, va �i o metaforă.

Se zvoneşte că există o posibilítate ca în viitor să existe o „carte” cu aceste lucrări, un fel de album de citit, dar Andrei nu dezvăluie prea multe detalii. Doar despre copertă spune că

este o piesă foarte importantă în produsul final Pentru moment, Andrei speră la „un vernisaj și, probabil, va fi oșimetaforă. Pentru moment, frumos în București prin țară, participări ici-colo la Andrei speră la „unșivernisaj frumos însă București festivaluri/vernisaje nu în ultimul rând, ne luăm un nou aparat foto.” În prezent,ici-colo are un Nikon D90. Însă își și prin țară, participări la festivaluri/ dorește cevașimai un Pentax K3. să ne luăm un vernisaje numult: în ultimul rând, Andrei esteÎn un visătorarecare încearcă prin nou aparat foto.” prezent, un Nikon D90. fotogra�iile sale să scoată în evidență �ie frumusețea Însă își dorește ceva mai mult: un Pentax K3. detaliului, �ie o lume �ictivă sau o latură nevăzută a Andrei de este visător care încearcăîn prin realității zi cuun zi. El vede ceva inspirațional �iecare fotografiile sale să scoată în evidență fie om în parte și îl transformă în poveste prin intermediul frumusețea detaliului, fie o lume fictivă lentilei aparatului de fotogra�iat.

Un om care sau credeo în oameni care îi inspiră pe cei din este latură și nevăzută a realității de jurul zi cului, zi. Andrei El vede un om inspirațional ca oricare altul,îndar care a avut curajul să și creadă ceva fiecare om în parte îl în pasiunea lui: „mărturisirile mereu lentilei ultimele… transformă în poveste prin rămân intermediul așadar, citește-mă invers”. aparatului de fotografiat. Un om care crede în oameni și care îi inspiră pe cei din jurul lui, Andrei este un om ca oricare altul, dar care a avut curajul să creadă în pasiunea lui: „mărturisirile rămân mereu ultimele… așadar, citește-mă invers”.

SECRETUL PUTERII PSIHICE Viața în secolul XXI este foarte solicitantă. Monstrul spiralei performanțelor pândește nu numai în activitatea curentă, ci și în viața socială. Facem din ce în ce mai greu față solicitărilor lumii moderne. Ce bine ar fi, deci, dacă am avea un fel de platoșă pe suflet! O atitudine de viață care să ne dea putere psihică, încredere în sine și calm sufletesc. Există oameni care au toate aceste calități. Psihologii numesc tainica lor putere „reziliență“.

MANAGEMENTUL STRESULUI

www.facebook.com/editura.all

www.all.ro

Fericire Despre conexiunile aparte cu oamenii din viața noastră.

De Elena-Cristina Andrei

O

bișnuiam să-l urmăresc peste tot, foarte rar lucra la ceva fără ca eu să fiu prin preajmă. Țineam în ascunzătoarea buzunarelor mele mici ceva ce sigur îi trebuia mai târziu, râdeam la glume sau povești spuse fără vreo planificare sau pur și simplu mă jucam cu ceva ce găseam foarte atractiv atunci. Îmi amintesc o zi de vară ce curgea ca toate celelalte, lin și plăcut, cu soare și mirosul dealurilor verzi. În distracția mea zilnică de a-l ajuta la fiecare lucru mărunt, m-am trezit urcând pe o scară instabilă din cauza picioarelor inegale în podul în care aveam certitudinea că pot ajuta cu ceva. L-am găsit căutând o anumită mașinărie al cărui nume îmi era și îmi e încă străin. Am controbăit ca de obicei prin toate cutiile pline de lucruri nefolositoare pe care le văzusem deja de multe ori, dar în care era o plăcere să caut ceva nou. Nu a durat mult și instrumentul misterios a apărut. În încercarea de a coborî, am pus piciorul pe prima bară de metal la care ajungeam și scara a dispărut. Simțeam căzătura și parcă mă dureau genunchii, aveam ochii strânși de spaimă și îmi pulsa corpul, sângele îmi alerga prin vene cu o repeziciune greu de descris. Am deschis ochii și m-am uitat în sus, mâna îmi era ancorată în mâna lui. Mă prinsese și eram în aer. Pieptul îi tresălta și sperietura de pe chip nu putea fi ascunsă. M-a tras lângă el și pe fața mea albă ca varul a apărut un zâmbet senin. În vârtejul emoțiilor am simțit cum e să fii în aer, la propriu, și o mână să te prindă, tot la propriu.

Un bărbat înalt, îmbrăcat într-un tricou alb și pantaloni ce par bej, deși unii oameni i-ar putea lua drept kaki, privește din spatele gardului de piatră ce împrejmuiește curtea, în timp ce își sprijină mâinile pe materialul zgrunțuros care îi lasă urme adânci în piele.

Zâmbește tuturor și transmite liniște. Simt asta pentru că văd în jurul lui persoane calde și fericite, oameni care știu că el niciodată nu îi va dezamăgi, fie prin cuvânt, faptă sau atitudine.

Este preocupat de cum merg lucrurile în jur. Își începe ziua la 7 dimineața cu știrile ProTv, citește ziarul după masa de prânz, iar seara privește strada în continuă mișcare.

Privește oamenii și mașinile, bătrânii și copiii, cunoscuții și necunoscuții. Deseori se plimbă spre poartă, e întotdeauna în așteptarea cuiva drag, iar oamenii dragi nu întârzie să apară.

După un drum de aproape două ore îl văd, ies din mașină și mă apropii cu obișnuitul meu zâmbet.

Sunt întâmpinată de surâsul lui ce emană blândețe, de ochii în care e ancorat soarele, de brațele între care se află întreg universul meu.

Intru și îl îmbrățișez timp de câteva secunde.

El îmi oferă de fiecare dată liniștea printr-un singur glas, bunătatea printr-un singur gest și înțelegerea printr-un singur cuvânt. Ne uităm unul la altul și chipurile noastre sunt scăldate în aceeași fericire inocentă de copil.

Mergem pe aleea cu trandafiri încet, legănat. Ne oprim din când în când și vorbim despre ce mai e nou, cât timp va mai ține vremea frumoasă, ce meci de fotbal e diseară la televizor și cine s-a mai calificat la ultimul Campionat. Am ajuns din nou în momentul magic al fiecărei dimineți în care pe masa albă învăluită de soare se află cana lui verde din care ies aburi de cafea. Mirosul mă revigorează și îmi oferă fericirea pe care o am, dar pe care uneori nu știu să o valorific, pe care uneori nu vreau să o scot la suprafață, preocupată de problemele de zi cu zi. Mă las cuprinsă de frumusețea dealurilor verzi ce mărginesc locul din față și din spate și mă așez pe banca de lemn, în așteptarea ceșcuței mele de cafea. Ceșcuța în care eu îmi beau cafeaua e întotdeauna aceeași, albă cu două dungi aurii în partea de sus.

Prin rochia de dantelă pe care o port, soarele îmi arde pielea, îmi închid ochii.

Privesc printre ploapele întredeschise vasul mic potrivit cu agerime între palmele mele și mulțumesc cu un zâmbet . El se așează lângă mine și mă urmează, se lasă pe spate, ia cana lui verde în mână și își închide ochii. Stăm câteva minute tăcuți. E acel om alături de care tăcerea mea nu pare apăsătoare, alături de care nu încerc să umplu spațiul cuvintelor lipsă, pentru că între noi nu există spațiu, suntem două suflete care au fost, sunt și vor rămâne unite, dincolo de orice graniță, fie ea fizică sau spirituală. Învăluită de căldură și miros pur, nepoluat de agitația Bucureștiului , îmi amintesc plăcerea dimineților în care zâmbetul somnoros îmi era însoțit de miros delicat de ceai, în care ochii întredeschiși îmi erau mai întâi întâmpinați de aerul rece, iar apoi mângâiați de razele soarelui. Retrăiesc senzația oferită de acea zi în care iarba creștea mai repede sub picioarele mele zburdalnice, acea zi în care teiul din fața porții avea mirosul mai dulce doar fiindcă înflorea lângă oameni care se bucură, lângă noi, persoanele care trăim în metafizic, care trecem de barierele timpului și ale naturii umane.

Acum îmi vine în minte melancolia nopților în care stelele strălucesc mai puternic peste străzile în mișcare, nostalgia acelor momente care îmi spun că sunt vie și că trăiesc așa cum mi-am dorit, că sunt exact unde vreau să fiu și că ar trebui să mă întorc să mulțumesc, să rog să nu se termine niciodată și să mă pot întoarce mereu și mereu, să mai aduc oameni cu mine. În adierea aerului cald simt petalele copacilor în floare prinse în părul meu lung, negru, simt pământul rece pe mâinile mele mici, simt cum vântul îmi trece prin piele, simt pietricele fine sub tălpile mele, simt gustul primei nuci din pomul pe care l-am plantat împreună când aveam cinci ani, trăiesc profunzimea amintirilor care se zbat să iasă din trupul meu liniștit.

Îmi amintesc cum e să îmi doresc și să primesc cu sclipiri în ochi, orice, oricând, oriunde, cum e să aflu că urzicile sunt crude în august, cum e să mă ghidez după timbrul vocii lui atunci când nu mai știu care îmi e drumul, să fiu pentru că sunt, să râd cu toată ființa mea.

Deschid ochii și îl văd lângă mine. Timpul a trecut cu repeziciunea lui caracteristică, dar noi suntem încă aici. Parcă mi-a auzit

ploapele ridicându-se, a întors capul și mi-a zâmbit de parcă în gândurile noastre se derulau aceleași amintiri frumoase.

E printre acei oameni pe care i-am simțit cu sufletul, iar bucuria de a trăi frumos a curs de la sine. Întotdeauna mi-am dorit să fac lucrurile bine, ca el să fie mândru. I-am ascultat cuvintele și am mers cu încredere în direcția soarelui, nu pentru a atinge punctul de fierbere, ci pentru a străluci.

Am sentimentul că lucrurile sunt exact cum ar trebui să fie, că nu există rău, nu există dificil, în niciun caz nu există imposibil. Sunt în lumea în care aș vrea să trăiesc întotdeauna, în care mi se dăruiește totul, deși nu am nevoie de tot, acea lume care îmi aparține și căreia îi aparțin, care mă face să respir, să eman, să dăruiesc și să simt fericire. Lumea în care nimeni nu îmi cere nimic, dar vreau să dăruiesc tuturor ceva bun. Am simțit asta întotdeauna în preajma lui, m-a îndemnat să mă uit la mine și să îmi doresc mai mult, să muncesc cu pasiunea unui medic, să mă autodepășesc la fiecare pas, să cred în visurile mele, să zâmbesc cu inocența unui copil animalelor, oamenilor, apusului, sentimentelor.

Să caut fericirea până la adânci bătrâneți.

A trecut timpul, dar încă privesc dealurile verzi. Sufletul meu încă tresaltă la călduroasele cuvinte ”Și eu te iubesc mult”. Sunt pe aceeași bancă de lemn, cu aceeași ceșcuță de cafea albă cu două dungi aurii, cu același soare care îmi încălzește corpul, în același loc îmbibat de amintiri, râsete, energie de copil și voie bună, dar el, bărbatul înalt îmbrăcat în tricou alb și pantaloni ce bar bej, bunicul meu, a trecut în neființă și a devenit îngerul meu.

Anatomia unui concert de Mihai George Stoica

O

trupă se dă jos de pe scenă, alta urcă. Chitare, laptopuri, oameni, toate înghesuite în câţiva metri pătraţi. Se poartă discuţii, se acordează instrumente. Toată lumea se aşează la locurile lor. Din microfon se aude „Bună seara, noi suntem Fjord!”.

Fjord este o trupă de post-rock instrumental, un gen de muzică rar întâlnit şi foarte atipic pentru România, care combină muzica rock şi muzica ambientală. Trupa s-a format în 2012 cu Vlad Ioniţă la chitară, Ionuţ Ianoş la tobe şi Cristian Lazăr la clape.

Ulterior, s-au alăturat trupei Alin Nechiţă la chitară şi Adrian Petrică la chitară bas.

Vlad este student la Politehnică şi, în acelaşi timp, principalul compozitor şi figura „dominantă” a grupului. Alin este student la Academia de Tehnică Militară şi, mai mult decât orice altceva, este motivat ca muzician de dragostea pentru gen.

Adrian lucrează ca suport IT şi este ultimul (şi cel mai longeviv) dintr-o lungă serie de basişti care au activat în trupă. Ionuţ se declară şomer şi este cel din a cărui iniţiativă a luat naştere trupa. Cristian este software developer şi cântă la clape fiincă îi „plac butoanele” şi pentru că le consideră un instrument special şi mai greu de găsit.

La începuturile trupei, Fjord îl avea în componenţă și pe Andrei Diniciu, vocalist şi membru fondator. Dar când Andrei s-a mutat din Bucureşti, repetiţiile cu el au început să se rărească până când se ajunsese în stadiul în care „repetiţiile aveau loc la concert”, după cum menţionează Vlad. După ce a trecut prin mai mulţi vocalişti şi după o repetiţie - pe care băieții și-o amintesc ca fiind foarte amuzantă în care fiecare dintre instrumentişti a încercat să cânte, Fjord a rămas o trupă instrumentală.

Motivaţia care a dat fiinţă trupei a fost dorinţa de a compune o muzică diferită faţă de ce se întâlneşte de obicei în scena muzicală autohtonă.

Fjord încearcă să lase un soi de moştenire spirituală şi, în acelaşi timp, să îndemne ascultătorul la introspecţie şi la interpretare.

Acestă motivaţie s-a materializat în albumul „On Icy Shores”, lansat pe 4 aprilie 2015

C

u câteva zile înaintea concertului de lansare, membrii Fjord se ocupă de partea logistică a evenimentului. Se discută despre închirierea unei autoutilitare pentru transportul până la Timişoara, unde vor avea un concert înaintea celui de lansare a albumului. Se discută apoi despre potenţialii șoferi şi, în glumă, cum Alin nu ar trebui să se numere printre ei.

Băieții și-au planificat două lucruri speciale pentru acest eveniment: o piesă în care Manuel Vicari, prieten din Italia al trupei, va cânta la voce, plus un cover surpriză al trupei acestuia, și o proiecție video ce va însoți reprezentația lor.

Concertul s-a petrecut în barul Question Mark care, în ciuda dimensiunilor foarte mici, serveşte de multe ori ca loc de concert pentru trupele mici din Bucureşti şi pentru formaţii mai obscure din ţările vecine cu România.

Barul a fost aproape plin, parte cu fani ai trupelor, parte cu prieteni ai membrilor Fjord.

Trupa din deschidere a fost Faunlet.

Reprezentaţia lor a beneficiat de o sonorizare bună care le-a însoţit melodiile atmosferice, până în momentul în care instalaţia electrică a picat şi barul a rămas pe întuneric. Reacţia publicului a fost iniţial de urale, după care câţiva spectatori au început să cânte „Mulţi ani trăiască”. Problema s-a remediat în câteva minute şi Faunlet a reușit să termine playlist-ul.

Pregătirile trupei Fjord au durat ceva mai mult, de vreme ce băieţii au de setat metronomul - unealta indispesanbilă muzicienilor care îi ajută să nu varieze timpii de mișcare - şi proiectorul. După câteva minute de pregătire şi după o discuţie scurtă între cei doi chitarişti, Vlad a prezentat trupa şi concertul a început în aplauzele publicului.

Prima piesă nu a mers perfect din cauza unor probleme de sonorizare. După terminarea piesei, Vlad a dat câteva instrucţiuni sunetistului şi problema s-a remediat cel puţin parţial. Următoarele piese au sunat din ce în ce mai bine, iar reacţia publicului a fost pe măsură. Cu cât Fjord avansa în album, cu atât se cristaliza din ce în ce mai bine imaginile pe care trupa vrea să le sugereze, povestea abstractă şi interpretabilă pe care albumul o spune indirect prin intermediul texturilor sonore şi atmosfera glacială, chiar nepământeană în care te regăseşti când asculți „On Icy Shores”.

Spre ultimele melodii, publicul și-a dat seama că Manuel Vicari nu va mai cânta în seara respectivă. Cu toate acestea, vocea lui s-a auzit pe negativ, fiind chiar şi aşa o derivare interesantă faţă de caracterul strict instrumental al trupei.

A

lbumul se termină şi Vlad mulţumeşte fanilor, iar aceştia cer un bis. Înainte de îceperea acestuia, instalaţia electrică pică iar.

Problema se remediază din nou rapid şi băieţii reuşesc să interpreteze două melodii şi să termine concertul în aplauzele frenetice ale publicului.

TATUAJE Costi Azoiţei avea 13 ani când şi-a descoperit visul care a devenit o pasiune şi un mod de viaţă.

De Aura Marin

S

-a născut în martie 1979, în oraşul Lupeni din judeţul Hunedoara, iar tatuajele au fost o pasiune din momentul în care a început să vadă revistele Metal Hammer, la care nu avea acces oricine perioada anilor ’90 în Ardeal. Erau reviste cu rockeri, cu oameni tatuaţi, persoane pe care el le admira. Pentru că îi vedea pe ei tatuaţi, voia să aibă şi el asemenea desene pe piele, deşi nu ştia ce înseamnă acest lucru și nu avea niciun fel de cunoştinţe în acest domeniu.

Costi spune că era atras de tatuaje şi piercinguri din cauza faptului că erau un subiect tabu. Împreună cu prietenii lui, vorbeau în şoaptă pe la colţuri de stradă să nu îi audă vecinii. Era un fel de teribilism care pe el îl atrăgea. Îşi dorea să aibă, dar şi să facă tatuaje.

Dacă în primii doi ani băiatul şi-a ţinut ascunsă această dorinţă, la 15 ani, Costi a avut primul contact direct cu această lume şi şi-a făcut primul tatuaj fără ca părinţii să ştie acest lucru.

Tatăl său avea şi el un tatuaj făcut în armată, aşa că lui Costi nu i-a fost prea greu să îi mărturisească fapta, dar nici tatălui să accepte, iar singura grijă a părintelui a fost legată de durerea imprimării tatuajului pe piele. Tatăl i-a spus şi mamei ceea ce făcuse Costi, iar în final ambii părinţi au reacţionat pozitiv. Rugămintea lor a fost să nu îşi tatueze cranii pe corp, deoarece ei erau credincioşi şi nu voiau ca fiul lor să aibă desene sataniste pe piele.

Aşa începe aventura lui Costi, cel care a făcut tatuaje cu ace de cusut şi cu aparatură făcută de el. Acum a ajuns să fie printre cei mai cunoscuţi tatuatori din Europa.

I ^

și făcea singur tatuaje doar pentru a învăţa şi a avea mai multă experienţă. „Era ca şi cum încercam să merg pe stradă legat la ochi”, spune Costi, pentru că, deși își dorea să evolueze, nu avea informațiile necesare și nici aparatură. A ajuns totuși la performanța de a avea trei saloane. Partea proastă era că el era administratorul, făcea programări și tot el făcea și tatuaje. În 2007 a început proiectul primei convenții internaționale de tatuaje și bodypiercing din România „Transilvania Tattoo Expo”, al cărei prime ediții s-a petrecut doi ani mai târziu. În 2011 a lansat proiectul Tattoo School, ce consta într-o serie de workshop-uri dedicate celor interesați de acest domeniu în care au fost abordate diferite teme legate de igienă, tehnică și legislație.

A fost invitat special în Venezuela, a câştigat premiul „Best of day” în Frankfurt la cea mai mare convenţie de tattoo artist din Europa, a câştigat locul 3 la „Best Big Tattoo”, dar şi multe prietenii cu oameni din diferite ţări. A avut şansa să întâlnească şi persoane pe care le admira, una dintre ele �iind Paul Booth, care l-a şi tatuat pe Costi.

F

oarte mulţi oameni încep să îşi spună poveştile de viaţă atunci când se aşează pe scaunul de „tortură”. Costi spune că de cele mai multe ori se întâmplă ca aceste poveşti să �ie drame și dezamăgiri în dragoste.

Iar atunci când i se povestesc lucruri personale, Costi povesteşte şi el despre viaţa lui şi de obicei aşa se împrieteneşte cu oamenii.

Dacă la începutul carierei îl deranjau comentariile răutăcioase cu privire la tatuajele şi la piercingurile sale, acum acest lucru pare să nu mai conteze. Regretă doar faptul că oamenii judecă fără să cunoască o persoană, dar mai ales fără să ştie că acea persoană care are un braţ întreg tatuat a plătit mulţi bani şi s-a depus multă muncă pentru rezultatul �inal. În plus, Costi consideră că tatuajele sunt mai mult o artă. Nu se aştepta să devină atât de cunoscut, iar cea mai mare realizare a lui este salonul din Bucureşti, alături de echipa lui de acum şi este mândru că a adus capitala României în discuţiile străinilor.

Costi Azoiței este astăzi o persoană sociabilă, amuzantă şi cu o plăcere extraordinară de a munci. Timpul liber şi-l petrece împreună cu familia, îi place să călătorească, să picteze, îi plac �ilmele de comedie pentru că îl relaxează şi ascultă muzică aproape tot timpul – când mănâncă, când lucrează, când conduce. A mărturisit că nu îşi imaginează viaţa în alt fel sau lucrând în alt loc. Uneori nopţile devin zile pentru el şi, chiar dacă este foarte obosit, nu poate să spună „Stop, te rog să revii în altă zi”, pentru că ceea ce face este din şi cu pasiune.

(

(

Casa departe de casa

M

de Ioana Coroiu

ădălina are 38 de ani și este o femeie încrezătoare în propriile puteri. În urmă cu 13 ani, a hotarât împreună cu soţul ei, Vasile, să pornească amândoi pe un drum care nu le oferea nimic sigur, ci doar o speranţă pentru un viitor mai bun, pentru ei şi pentru fetiţa lor, rămasă acasă în grijă bunicilor. Au decis să-i urmeze pe cumnata lor şi fratele ei, care plecaseră cu un an înaintea lor întrun mic paradis spaniol numit Benidorm, cunoscut şi ca „New York-ul Mediteranean”.

Odată ajunşi, lucrurile nu au decurs cu atât de multă seninătate. S-au lovit de un zid nu tocmai imposibil de pătruns, ci de unul care necesită multă muncă şi perseverenţă pentru a putea �i distrus. Cum aveau persoane pe care se puteau baza deja în Benidorm, cei doi soţi au avut de la început o imagine de ansamblu a ceea ce se petrece şi deţineau astfel un mic avantaj

în ceea ce considerau atunci a �i o lume nouă.

Chiar și așa, s-au găsit înconjuraţi de un alt mediu, altă cultură, alte obiceiuri, altă limbă, iar aceste lucruri nu au fost uşor de asimilat.

„Îmi amintesc cât de pierduţi şi dezorientaţi eram pe atunci. Nu ştiam dacă o să reuşim să ne integrăm, totul era atât de diferit şi de confuz pe atunci, era o lume nouă”, povestește Mădălina cu zâmbetul pe buze despre începuturile lor pe tărmânul spaniol. Au avut momente în care au fost pe punctul de a se întoarce, dar, de �iecare dată, s-au gândit că România ar �i avut prea puţine lucruri să le ofere în comparație cu viitorul strălucit pe care și-l doreau pentru copilul lor. Este adevărat că fratele ei, deja acolo, i-a ajutat să se acomodeze în prima parte a şederii lor acolo, dar Mădălina spune că nimeni nu poate reuşi dacă nu este bine înarmat încă de la început cu ambiţie şi perseverenţă. „Niciodată nu trebuie să renunţi la visul tău, oricâte exemple negative ai avea sau oricât ţi s-ar spune că este imposibil să reuşeşti.”

Găsitul unui loc de muncă nu a fost atât de greu pe cât se aşteptau. Mădălina s-a angajat

la o brutărie ca vânzătoare, care, în afară de pâine, mai vinde şi dulciuri şi produse de patiserie fabricate de ei, �iind o afacere de familie. La început, angajatorii de la brutărie au privit-o cu neîncredere, dar prin seriozitatea şi munca depusă a reuşit să îşi păstreze locul de muncă timp de 12 ani. Vasile, pe de cealaltă parte, este o persoană descurcăreaţă şi pricepută la toate, așa că i-a venit uşor să găsească locuri de muncă, în construcţii mai ales. Poate să facă de la cele mai mici �ire şi cabluri, până la a ridica o casă din temelii.

Brutăria unde lucrează Mădălina se a�lă pe nişte străduţe înguste, unde ajungi greu datorită tra�icului infernal din centrul oraşului, așa că ea merge în �iecare zi la muncă cu motocicleta. Este cel mai indicat mijloc de transport într-un oraş aglomerat, în care te chinui de zor să găseşti un loc de parcare. Obişnuită cu siguranţa pe care oraşul o oferă, Mădălina și-a parcat într-o zi motocicleta în alt loc decât cel obișnuit, pentru că ajungea târziu la muncă. Când i s-a terminat programul şi se pregătea să plece acasă, nu a mai găsit motocicleta. Căutările au fost în zadar, așa că și-a sunat șotul, iar împreună cu el a mers la poliție. Au completat un raport, dar le-au spus că este posibil să nu o găsească niciodată. Au mai fost cazuri asemănătoare în care le luau pentru piese și erau imposibil de recuperat. La nici măcar o lună, incidentul s-a repetat. S-au lovit de același răspuns din partea poliției. Cum situația �inanciară nu le mai permitea încă o pățanie, cei doi au decis să investească într-un sistem antifurt care s-a dovedit e�icient, cel puțin până în ziua de astăzi.

Relaţiile cu prietenii rămaşi acasă s-au rupt cu trecerea timpului. „Nu e acelaşi lucru să te vezi în �iecare zi şi să vorbeşti faţă în faţă, cu vorbitul la telefon şi întâlnitul odată pe an, poate nici atunci”, spune Mădălina. Relațiile s-au schimbat şi mai mult în momentul în care şi prietenii lor au plecat din ţară pe unde au putut şi au reuşit să îşi găsească un loc de muncă. În schimb, relaţia cu familia şi, mai ales, cu �iica lor rămasă în ţară nu a suferit nicio schimbare, deși �iecare a avut parte de momente grele: părinților le era dor de copil, iar copilul, la rândul lui, simţea lipsa părinţilor.

Reuşesc totuşi să se vadă în �iecare vară şi, cu avansarea tehnologiei, chiar să vorbească zilnic.

Mădălina este zâmbitoare și plină de vibrații

pozitive, întotdeauna se pune în situaţia celorlalţi şi încearcă să îi înţeleagă în loc să-i judece. Când este la muncă, ea adoptă mereu o atitudine pozitivă, interacţionează cu oamenii şi este înconjurată numai de dulciuri. Simte o satisfacţie nemaipomenită în momentul în care, în afara orelor de muncă, se întâlneşte prin oraş cu mulţi dintre clienţii de la magazin şi o tratează ca �iind una de-a lor. Nici Vasile şi nici Mădălina nu au întâmpinat probleme sau porţi închise datorită faptului că sunt români.

Ambii soţi sunt oameni cu capul pe umeri care nu supără pe nimeni şi încearcă să lucreze în linişte. „Spaniolii sunt oameni foarte civilizaţi şi diplomaţi, care nu ţi-ar zice niciodată <<nu>>, mai ales dacă au nevoie de tine, sunt mai mult decât bucuroşi să te aibă în preajmă, mai ales când vine vorba de muncă”, spune Mădălina.

În ultimii ani, Spania a intrat într-o criză economică îngrijorătoare. Odată cu lipsa banilor, inevitabil s-au produs şi foarte multe schimbări. Vânzările nu au mai mers atât de bine pe cât obişnuiau, nu mai sunt atât de mulţi clienţi. Asta a dus la scăderi de salariu, dar nu şi la scăderea numărului de ore de muncă. Şi Vasile a întâmpinat aceleaşi probleme, lumea nu îşi mai permite să construiască atât de mult, nici măcar să renoveze apartamente. Chiar dacă au dat piept cu o asemenea situaţie di�icilă, au hotărât totuşi să rămână în Spania şi să meargă mai departe.

Au reuşit, după atât timp, să îşi vadă visul împlinit. Au plantat un pom, şi-au construit o casă şi au reuşit să îşi trimită copilul la facultate. Mădălina şi Vasile au reuşit să demonstreze că, dacă eşti muncitor, ambiţios şi corect, poţi reuşi oriunde te-ai a�la.