Sacrificiu si Devotament
Februarie 2014
Spovedania mijloc de terapie socială în contextul vieţii creştine actuale ►►Plt.pr. Alexandru BENŢA
C
reştinul zilelor noastre îşi urmăreşte scopul vieţii sale într-un anume context social şi cultural-spiritual marcat printr-un mare număr de mutaţii în toate domeniile de activitate umană. Aceste mutaţii, din ce în ce mai numeroase în începutul acestui nou mileniu, constituie o provocare pentru fiecare persoană în recunoaşterea unor norme morale universale. Pentru creştini, viaţa umană nu are numai o dimensiune pământească, orizontală, ci şi una verticală, orientată spre Dumnezeu, eshatologică. Ca fiinţă materială şi spirituală, trup şi suflet, omul trăieşte în timp şi spaţiu, dar nu numai pentru această lume, ci şi pentru cea viitoare, adică pentru comuniunea deplină şi veşnică cu Dumnezeu, Creatorul său, sau departe de El, într-o osândă veşnică. Această temă este de foarte mare actualitate, aşa cum a fost dintotdeauna, din biserica primelor veacuri, în perioada Sfinţilor Părinţi, ca şi în epoca noastră modernă şi sfâşiată de multe pericole morale, între care aş
44
aminti doar pe cele ale secularizării şi a ateismului, unde mulţi oameni vor să trăiască în afara lui Dumnezeu şi a legii creştine. Păcatul şi patimile de tot felul se înmulţesc, iar societatea modernă, sfâşiată şi predominată de egoism, caută să facă şi să legifereze ca normale multe dintre acestea, deşi biserica ortodoxă, fidelă învăţăturii Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii, nu este de acord. Căderea în păcat a omului a atras după sine, după învăţătura ortodoxă, pervertirea şi degradarea întregii situaţii, precum şi stricăciunea şi moartea pentru firea umană. Căci ea nu a fost o simplă rupere a comuniunii omului cu Dumnezeu, rezultată din ascultarea poruncii divine, date protopărinţilor noştri în rai. După cădere, creaţia a primit şi ea un caracter ambiguu, contradictoriu şi amăgitor. Omul este atras acum, după cum spune Sf. Atanasie, mai mult de înfăţişările amăgitoare ale lucrurilor şi întorcând faţa de la Dumnezeu, se închină acestora, aşadar căderea în păcatul strămoşesc a adus cu sine
consecinţe nefaste pentru om şi, prin el, pentru întreaga creaţie legată ontologic de el. Lumea şi omul zilelor noastre se implică şi se explică reciproc, căci natura ţine de om sau întregeşte pe om şi omul nu se poate desăvârşi fără să reflecteze şi să lucreze asupra naturii. Solidaritatea dintre om şi natură este dată în însuşi actul creaţiei, omul fiind creat la sfârşit ca să se bucure de tot ceea ce cuprinde natura, creată pentru el şi în vederea desăvârşirii lui în sânul ei. Astfel, natura a fost creata ca un dar făcut omului. Ca trăitor pe pământ, omul nu se poate concepe în afara naturii cosmice, iar aceasta înseamnă că nici natura nu-şi împlineşte rostul ei fără om sau în afara omului şi nici printrun om care lucrează contrar ei, căci prin coruperea, sterilizarea şi otrăvirea naturii omul face imposibilă existenţa sa şi a semenilor săi. Aşadar, natura nu este numai condiţia existenţei omului singular, aşa cum ar fi un Yeti, ci şi a solidarităţii, responsabilităţii şi coresponsabilităţii umane. Prin căderea în păcatul strămoşesc sau originar, natura cosmică s-a urâţit şi a stricat întocmirea, obligând pe om să-şi câştige pâinea, adică să-şi întreţină existenţa cu efort fizic deosebit de mare, cu sudoarea feţei; aceasta indică responsabilitatea omului faţă de natură şi faţă de semenii săi, iar acuitatea acestei responsabilităţi dovedeşte că ea îşi are sursa într-o responsabilitate a omului faţă de o entitate supremă care este Creatorul naturii şi oamenilor. În acest sens, biserica noastră, de la întemeierea ei de către Mântuitorul Hristos şi până la sfârşitul veacurilor, fidelă descoperirii dumnezeieşti şi trăgându-şi seva din puterea Întemeietorului ei, oferă, întru desăvârşirea omului, mijloace de purificare ontologice, sfinţind-ul pe om prin acte speciale, precum Sfintele Taine, ierurgiile şi alte rugăciuni ale bisericii pentru ca omul să nu fie pierdut, ci să-şi îndeplinească scopul pentru care a fost creat: să-L preamărească şi să-I facă voia.