Tataie, legatorul de carti

Page 1

extras în limba română din LOVE ISSUE #6 www.love-issue.com

Tataie, )

)

legatorul de carti, text de Carmen Nistor fotografii de Diana Iurkiewicz



Š Diana Iurkiewicz


© Diana Iurkiewicz

T

ataie, cum îi spun eu, Constantin Dumitru pe numele lui sau “nea Costică” pentru prieteni, are aproape 89 de ani și de când îl știu eu, lucrează. De fapt el lucrează de mult mai mult timp, adică de peste 70 de ani. S-a pensionat prin ’90 că așa au fost vremurile, dar ar mai fi lucrat și acum că angajat. Poartă dintotdeauna o servietă grea care se închide cu o cataramă mare

în care invariabil are un metru de tâmplarie, un creion și nițte cartoane plus nelipsita agendă telefonică completată caligrafic. Când eram copil îl rugam să mă lase să îi fac inventarul genții, căutam carioci și legatura impresionantă cu chei de tot felul că să mă joc cu ele.

Tataie este legător de cărți, dar se pricepe la atât de multe lucruri că nici eu nu mai știu ce meserie s-ar putea inventa că să le cuprindă pe toate… Este și poleitor, imprimă cu foiță de aur titluri de cărți sau decorațiuni, face Goldschnitt că nimeni altul, lucrează în piele și montează garnituri de birou, casete, rame, cutii, albume foto, portchei, semne de carte, portvizite și multe altele. În general, cred că poate face cam orice, pentru că l-am văzut cum nascocește prototipuri pentru câte o comandă mai specială.

Eu am crescut la bunici, iar mamaie lucra marochinărie la domiciliu, ajutată de multe ori și de tataie. Am văzut atâtea procese tehnologice încât acum, dacă le-aș înșira, nici nu știu dacă mi le mai amintesc pe


© Diana Iurkiewicz

toate. Dar îmi plăcea mirosul de piele și felul special în care scârțâia atunci când o rulam în maini și îi pipăiam desenele sau repusajul. Mi-ar fi plăcut să lucrez și eu câte ceva, măcar să tai și să lipesc acolo, cot la cot cu ei, dar tataie îmi spunea mereu că e greu, că e periculos, că se lucrează cu niște cuțite extrem de ascuțite. Ca o compensație îmi dădea pensule și niște tușuri, sau carioci și creioane să desenez. Au trecut anii, eu m-am mutat, mamaie nu mai este, iar bunicul s-a adancit în munca lui, că să nu mai simtă singurătatea…

A început să lucreze de adolescent, ucenic la diverse ateliere particulare de legătorie. Îmi povestea că la început nu avea voie decât să măture prin sălile de lucru și să facă livrări la domiciliu. Ucenic fiind la atelerielele Tănase, i-a cunoscut pe Rebreanu, pe Topîrceanu și pe Prințul Ioanid


despre care își amintește că stătea turcește și comanda fetei în casă să îl trateze cu un sandviș și să îi dea 15 lei drept mulțumire că i-a adus cărțile acasă. Meseria n-a învățat-o de la cursuri sau de la vreun maistru care să îl aibă în grijă, ci pur și simplu a “furat-o”. La început, treaba lui era să culeagă litere, să le distribuie specialiștilor, însă văzând cum lucrau ei ca poleitori a prins și el meseria asta, a auririi cu foiță de 22 de carate, una dintre cele mai dificile operațiuni. Conștiincios cum este de o viață, a reușit să se califice atât de bine încât a primit Carnet de Lucrător. A dat examen pentru el, probă practică și verificarea cunoștințelor teoretice, la Camera de Muncă și la Tipografia CFR de pe atunci, iar din anul 1943 are carnetul, dovada care îl recomandă ca specialist în meseria de legător de cărți. Fără carnet nu te puteai angaja bine și rămâneai, cum spune el, doar un lucrător mediocru.

S-a specializat câțiva ani lucrând în diverse ateliere sau tipografii de elită, a fost și mobilizat în armată pentru 3 ani, trimis pe front în luptele de la Otopeni. A scăpat cu viață din atacuri ca prin minune, și s-a întors veteran de război. După război a urmat un an dificil, în care cu greu puteai găsi de lucru, dar pentru că era atât de priceput a reușit în cele din urmă să se angajeze, ajungând în 1947 la Editura Partidului. Aici se executau numai lucrări speciale, destinate conducerii de atunci. Își amintește că a avut o comandă ce urma să fie trimisă lui Josip Broz Tito, o garnitură mare de birou cu 7 piese. Terminând lucrul pe seară, și-a împachetat lucrarea și a pornit spre tramvai să o livreze. Numai că în stație l-a oprit un milițian zelos,

© Diana Iurkiewicz


© Diana Iurkiewicz

© Diana Iurkiewicz


© Diana Iurkiewicz

luându-l la întrebări despre conținutul pachetului. Și fără prea multe discuții l-a dus la secție unde a stat în arest o noapte întreagă fără să doarmă de grija lucrării, să nu pațească ceva sau să nu întârzie livrarea. Dimineață când a sosit comandantul care, întâmplator, era tipograf de meserie și a văzut ce conținea pachetul, și-a dat imediat seama de greșeala milițianului și l-au eliberat. Nu înainte de a chema totuși pe angajatori cu actele comenzii pentru a o dovedi.

Prin mâinile lui au trecut lucrări care s-au odihnit pe birourile șefilor de state, regilor sau prinților, a avut o comanda pentru Mao Tse-Tung, a lucrat mape destinate semnării tratatelor internaționale la Palatul Elisabeta, lucrări făcute de el are și Regele Mihai sau chiar Prințul Williams care a primit anul trecut, cu ocazia nunții, un cadou din partea Casei Regale din România lucrat de bunicul.

Din 1951 a început lucrul la Institutul Poligrafic “Casa Scânteii” chiar de la deschidere. Timp de 40 de ani i-au trecut prin mâini mii de cărți pe care le-a legat și sute de comenzi speciale. Tot ce era mai important și mergea către conducerea de Partid sau către Consiliul de Miniștri era făcut de el. Spune că la unele lucrări delicate la care lucra doar cu foiță de aur, se închidea în atelier și nu lăsa pe nimeni să intre până nu termina. Păstrează prin sertare niște ziare vechi, cu imagini de când Ceaușescu a jurat cu mâna pe Constituție,


© Diana Iurkiewicz

investit fiind în funcția de Președinte al Republicii Socialiste România. Constituția era legată chiar de tataie. Pentru familia prezidențială a făcut multe lucrări, mape și albume aniversare, rame, cutii în care tovarășa primea de ziua ei orhidee importate din Asia. În fiecare an avea comandă specială pentru Ceaușescu, pe care doar el era capabil să o execute fără cusur.

După Revoluție, la pensie fiind, a continuat să lucreze singur. Nu și-a deschis un atelier, deși acum spune că i-ar fi plăcut, dar nu s-a priceput la toate cele legate de afaceri. Tataie știa să lucreze și asta l-a interesat în primul rând, așa că și-a continuat colaborările cu artiștii decoratori cărora le monta lucrările sau a cunoscut oameni noi cărora le-a fost recomandat pentru seriozitate, promptitudine și calitatea aparte a lucrărilor.

Când îl rugam să mă lase și pe mine să mai fac câte o operațiune pe lângă el, îmi repeta că nu e o meserie care să mi se potrivească, că e prea grea și că să îmi văd de ale mele, de școală ori de serviciu. Am renunțat la munca de birou și am început un drum nou, urmând cursurile Universității de Artă din București. Pentru că trebuia să pornesc cu ceva, am învățat câteva procedee simple la cursuri de legătorie ținute de alți oameni. Abia după ce mi-a văzut primele albume într-o expoziție de final de curs


a înțeles că îmi place meseria asta și că aș vrea să o continuu eu.

Așa a început tataie să îmi fie profesor pe care personal îl consider cel mai exigent din câți există. Chiar dacă mă încurajează să merg mai departe când îmi mai scapă câte ceva care nu iese chiar perfect, îmi vine greu, gândindumă la cum el stătea uneori nopți nedormite lucrând la câte o piesă dificilă care până nu ieșea cum trebuie nu avea ochi și timp pentru nimeni și nimic altceva.

Primele lecții sunt despre cărți: cum se leagă de la zero, cum se desface, cum se coase, cum se potrivesc coperțile, cum se imprimă o etichetă. Mă învață operațiunile așa cum le face el, nu îmi ușurează munca nicicum și este mai bine așa deși, recunosc, am emoții. Deși l-am văzut de sute de ori repetând toate acele mișcări, când pui tu mâna să tai sau să poleiești cu folio iar literele sunt fierbinți și tu nu ai decât o singură șansă să le imprimi bine, povestea se schimbă. Mă uit la mâinile lui și nu îmi vine să cred că la aproape 90 de ani nu tremură și nu ezită iar faptul că bagă ață în ac din prima și culege litere de corp 6 cu penseta fără să poarte ochelari mă uimește, având în vedere câte zeci de mii de ore a stat aplecat deasupra mesei, migălind mii de cărți…


Š Diana Iurkiewicz


© Diana Iurkiewicz

© Diana Iurkiewicz


© Diana Iurkiewicz

Dintre toate operațiunile, mi-a mărturisit că lucrul cu foița de aur veritabil este cea mai delicată și dificilă. Am făcut împreună o tentativă de imprimare de literă pe piele și când îmi spunea că nu trebuie să respir, nu l-am crezut. Asta până în momentul în care am văzut cum zboară foițele pe masă și se mototolesc doar de la o respirație abia percepută. Mai am de învățat ceva dificil, aplicarea Goldschnitt-ului pe marginea foilor de carte care se face tot cu aur de 22 de carate, după metode tradiționale, în care la lipit se folosește albușul de ou. Tehnica necesită multă răbdare și precizie căci de altfel mai tot ce ține de lucrul cu cartea…

Și ucenicia mea nu se oprește aici căci am o listă lungă de lecții pe care vreau să le învăț de la tataie. Iar el este, în sfărșit, bucuros că cineva din familie duce tradiția mai departe.

Carmen Nistor is a visual artist - www.carmennistor.com Diana Iurkiewicz is a freelance photographer - dianaiurkiewicz.blogspot.com


Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.